Cum putem onora amintirea unei poete? Citindu-i poeziile și intrând în dialog viu cu gândurile acesteia, cu dorurile, presimțirile și năzuințele întrupate în cuvânt scris. Așa vom simți, mai deplin, după cum răsună unul din titlurile antologiilor liricii sale: Puterea morților asupra celor vii (2005).

Poetă a adâncimilor de spirit, Gabriela Melinescu colindă de-acum înălțimile veșniciei. Iar dacă privim poezia ca un suspin al sufletului după cer, acest suspin devine îngânare în limba îngerilor în urma marii treceri dincolo. O trecere care este, de fapt, o eliberare din constrângerile și limitările acestei lumi, manifestate inclusiv în actul poetic al creației. Dar nimeni și nimic nu-o mai poate face, acum, pe poetă, să mai păstreze distanța față de cuvinte, cum se exprima în poemul A scrie:

Când scriem trebuie 
să păstrăm distanţa 
faţă de ce s-a întâmplat
în cuvinte

În Pildele lui Solomon găsim scris următorul gând: „Căci moartea și viața sunt în puterea limbii” (Pilde 18, 21). Acest verset ne amintește de forța creatoare a cuvântului, de puterea pe care o au vorbele de a zidi sau de a dărâma, de a da viață sau de a aduce moarte. Procesul creației artistice, în general, și cel al artei poetice, în special, constituie, într-o oarecare măsură, participare la lucrarea creatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Poetul, prin inspirație divină, întrupează în cuvânt gânduri și stări, actul scrierii devenind astfel o rugăciune tainică, o căutare perpetuă a Sensului și a Adevărului.

De-acum, pentru doamna Melinescu, cuvintele nu mai sunt opuse materiei și faptului vieții și nu mai este zăgaz între simțământ și gând. De-acum, cuvântul este liber de relativitate, de opacitate, de perisabilitate. Distanțele au fost anulate. Golurile umplute. Năzuințele împlinite, fiindcă „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).Viață, faptă și cuvânt sunt una în cer. Poezia nu mai are zăgazuri. De-acum, Gabriela Melinescu respiră aerul tare al feței lui Dumnezeu (poezia Aerul tare al feței Tale):

Tot ce vedem
mâine ar putea să dispară,
purtat cine știe unde de vânt.
Tot ce păstrasem ca amintire
să se așeze ca praful sub picioare
în aerul tare al feței Tale.
Scheletul meu ieșit din plasa roșie a cărnii
îți iese în întâmpinare
ca o minerală floare
topindu-se în aerul tare al feței Tale.
Lumea fără mormânt,
păduri de cruci triumfale
înaintează definitiv
în aerul tare al feței Tale.

Puține lucruri sunt definitive în această viață trecătoare, iar unul dintre ele, cel mai important, este starea noastră înaintea lui Dumnezeu în momentul morții. Atât de important, încât ar trebui, precum părinții ascetici, să nu părăsim nicicând gândul la moarte. „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale, și în veac nu vei păcătui” (Sirah 7, 38). Gândul la moarte nu este unul morbid, ci un îndemn la veghere și înțelepciune, o chemare la trăirea vieții prezente prin prisma veșniciei.

Afirmată în cultura română încă din anii 1960, Gabriela Melinescu face parte din acea rară categorie de creatori care au capacitatea de a înfrumuseța nu doar cultura de origine, ci și cultura de adopție. Emigrată în Suedia din 1975, a scris nenumărate poezii, dar și romane, eseuri, reportaje, în multiple registre, în limba suedeză, primind, ca o încununare, premiul Academiei Suedeze în 1990 pentru creația poetică.

Cum este să iubești, să visezi, să te rogi, la fel de autentic și profund, în mai multe limbi? Este un dar ceresc care ne aduce aminte că suntem cu toții frați. Dar la această frățietate ajungem nu prin ștergerea diferențelor, ci prin adâncirea specificităților, recunoscând în fiecare limbă și cultură un dar de la Dumnezeu.

De aceea, Gabriela Melinescu rămâne un model pentru noi cei din diaspora românească a țărilor nordice. A învăța limba țărilor noastre de adopție, a gândi și a simți în altă limbă, nu exclude a păstra, cultiva, gândi și simți în limba maternă. Gabriela Melinescu, prin harul său, a unit culturi și inimi, arătând că iubirea și credința transcend orice barieră lingvistică sau națională. Prin creațiile sale, ea ne învață că limbile diferite nu sunt un obstacol, ci căi multiple de a exprima aceeași sete de absolut, aceeași căutare a adevărului și frumosului.

Ca model de credință și căutare duhovnicească, Gabriela Melinescu s-a întors acasă, în Biserică, în acest pridvor al cerului și al veșniciei. Asemenea fiului risipitor care și-a regăsit drumul spre casa părintească, nădăjduim că ea a găsit alinare și împlinire în brațele Părintelui Ceresc (Luca 15, 18). Am cunoscut-o încă de la începutul slujirii mele arhierești, când, duminică, 6 iulie 2008, a participat, în Stockholm, la întronizarea mea la cârma nou înființatei Episcopii Ortodoxe Române a Europei de Nord. Mai apoi, ne-am regăsit în tainicul sfat de sub omoforul Părintelui Ceresc, împărtășind bucuriile și încercările vieții în lumina credinței. Îmi povestea deseori despre mătușa sa, monahia Zenovia din Mănăstirea Nămăiești, a cărei viață de rugăciune și nevoință a fost pentru ea izvor de inspirație și întărire sufletească. Am însoțit-o cu sfială în ultima parte a drumului său pământesc, marcată de încă un exil, de această dată un exil al amintirilor risipite și al personalității cufundate ireversibil în propria-i uitare a unei mari suferințe lăuntrice.

Astăzi, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, 8 noiembrie 2024, la prohodirea sa, de ziua sa onomastică, fiica și sora noastră în Hristos, Gabriela Melinescu, ne asigură, printr-un alt poem, că ocrotitorul său ceresc îi este alături: Îngerul ne-a adus o veste bună! Așa cum Arhistrategul Gavriil a adus vestea cea bună Fecioarei Maria, „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Luca 1, 28), tot astfel și sufletul ei primește acum bucuria și lumina veșniciei, întâlnindu-L pe Cel dorit.

Priveam munții
și ne hrăneam cu această priveliște.
În timp ce roțile stelelor
ne măcinau mărunt
ca să fim
ușori la plecare.
(poezia Îngerul ne-a adus o veste bună)