Odinioară în patria mea, în Farasa, oamenii spu­neau: „Dacă ai vreo treabă, n-o lăsa pentru mâine. Dacă ai mâncare bună, las-o pentru mâine, căci poa­te vine vreun musafir". Astăzi însă se gândesc: „Să lăsăm treaba, că poate va veni cineva mâine şi ne va ajuta. Dar mâncarea cea bună s-o mâncăm în astă-seară". Astăzi cei mai mulţi se învârtesc în jurul lor. Se gândesc numai la ei înşişi. Să presupunem că plouă, se face potop. Veți vedea că cei mai mulţi dintre voi se vor gândi dacă nu au rufe puse la uscat ca să meargă să le adune. Aceasta nu este rău, dar nu se gândesc mai departe. Rufele de se vor uda, ia­răşi se vor usca. Dar cu cei ce seceră ce se întâmplă? Vă doare pentru ei, ca să faceţi vreo rugăciune? Sau trăzneşte. Nu ştiu de se vor afla cinci-şase suflete care să-şi aducă aminte de sărmanii ţărani sau de cei care au sere. Adică omul nu se gândeşte la celălalt, nu iese din sine, ci se învârte mereu împrejurul său. Iar atunci când se învârte împrejurul său, se are pe sine drept centru, iar nu pe Hristos. Este în afară de axul care este Hristos. Ca să ajungă să se gândească la ce­lălalt, trebuie ca mai întâi mintea lui să fie la Hristos. Atunci se va gândi şi la aproapele, după aceea se va gândi la animale şi la toată natura. Îşi are staţia des­chisă şi, de îndată ce primeşte vestea, aleargă să aju­te. Dar dacă mintea lui nu este la Hristos, inima lui nu lucrează şi de aceea nu iubeşte nici pe Hristos şi nici pe semenul său, cu atât mai mult natura, animalele, copacii, plantele. Aşa cum vă mişcaţi, cum să ajun­geţi la măsura de a avea comuniune cu animalele şi cu păsările? Dacă vreo pasăre cade de pe acoperiş, o veţi hrăni. Iar dacă nu cade de pe acoperiş, nu vă gân­diţi s-o hrăniţi. Eu văd păsările şi spun: „Vor hrană, sărmanele". Arunc fărâmături etc, pun şi apă ca să bea. Văd crengi bolnave de copaci? Îndată mă gân­desc să le tai ca să nu se îmbolnăvească şi celelalte. Sau se trânteşte o uşă, o fereastră, mintea mea merge acolo, uit de mine, uit că-mi trebuie ceva şi mă uit la uşă, la fereastră ca să nu se spargă şi să se facă vreo pagubă. Rareori mă gândesc la mine. Şi dacă cineva se gândeşte şi-l doare pentru creaţie, cu atât mai mult se va gândi la Creator! Dacă omul nu se mişcă aşa, atunci cum se va armoniza cu Dumnezeu? După aceea, atunci când ieşiţi afară, aruncaţi o privire şi în jurul vostru. Se poate ca cineva, fie din neatenţie, fie din răutate - mă rog ca nimeni să nu facă rău - să arunce ceva şi să ia foc. De aceea arun­caţi câte-o privire. Şi aceasta ţine de cele duhovni­ceşti, pentru că şi privirea aceasta conţine dragoste. Eu când ies afară din Chilie arunc o privire în jos, apoi una către acoperiş ca să văd dacă nu miroase a ars. Altceva este să ai o astfel de credinţă încât, dacă ar lua ceva foc, să faci rugăciune şi să se stingă focul. Dacă nu ai ajuns la măsura aceasta, trebuie să acţio­nezi. Sau când aud un vuiet, iau aminte să văd ce este: împuşcătură? Fac exerciţii? Se pune dinamită? La toate merge mintea mea, ca să fac rugăciune. La cel care nu se interesează de sine din dragoste faţă de ceilalţi, nu numai Dumnezeu priveşte cu mult inte­res, ci toţi oamenii se interesează de el. Generaţia de astăzi este generaţia nepăsării! 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 34-36)