Conștiința vă mustră pentru că faceți în mare grabă rugăciunea voastră, și pe bună dreptate! De ce ascultați de vrăjmaș? El este cel care vă mână: „Repede… mai repede…!” Rugăciunea grăbită nu are rod duhovnicesc. Deci luați-vă canon voi înșivă să nu vă siliți, ci să vă rugați în așa fel, încât buzele voastre să nu pronunțe nici un cuvânt pe care să nu-l priceapă mintea voastră și să nu-l trăiască inima voastră. Trebuie să vă aruncați în această luptă cu hotărâre soldățească, și când vrăjmașul vă șoptește: „Să faci asta sau aceea!”, voi să-i răspundeți: „Știu ce voi face. N-am nevoie de tine. Pleacă de aici!” Sufletul se hrănește doar cu rugăciune, însă rugăciunea voastră este superficială, nu ființială; de aceea, sufletul vostru rămâne nesatisfăcut, flămând.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Traducere de Preot Victor Manolache, Editura Egumenița, p. 56)