Dintre toate patimile, cea mai primejdioasă pentru adevăr şi pentru virtute este zavistia. „Prin zavistia diavolului moartea a intrat în lume” (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24); tot prin zavistie se şi înmulţeşte păcatul pe pământ.

Această patimă dă naştere multor altora, şi este deosebit de primejdioasă fiindcă cei stăpâniţi de ea o ascund chiar şi de ei înşişi.

Acest vrăjmaş neîmpăcat al virtuţii şi al meritelor este întărâtat de tot ce stârneşte admiraţia oamenilor, şi nu iartă nimănui nimic, decât celor stricaţi şi nebăgaţi în seamă stricăciunea şi lipsa lor de slavă.

Trebuie să devenim nevrednici ca cineva să se uite la noi pentru a atrage privirile şi cruţarea zavistnicului. Nu este rău cu care să nu fie înrudită zavistia; îndată ce pune stăpânire pe suflet, îl face, din vas întocmit spre cinste, vas de necinste şi de mare urâciune. 

(Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, pp. 73-74)