Ce l-a mișcat pe Sfântul Apostol Toma spre Domnul: necredința sau credința cea dintru îndoială ori îndoire? Chemarea Domnului Hristos, ca răspuns la îndoiala Apostolului Toma, exprimată în fața ucenicilor timorați și ascunși de frica iudeilor, îl face pe acesta credincios lui Dumnezeu (Ioan 20, 28), mărturisindu-L drept „Domnul meu și Dumnezeul meu” și încredințat prin atingere și convingere (Ioan 20, 29), după mărturia Domnului, „pentru că M-ai văzut, ai crezut”, și pentru momentul respectiv și pentru istoria întregii creștinătăți. Cuvântul său din (Ioan 11, 16), „să mergem și să murim și noi împreună cu El”, chiar dacă se aseamănă cu cel de mai târziu, al Sfântului Apostol Petru, (Matei 26, 35), „chiar de-ar trebui să mor împreună cu Tine, de Tine nu mă voi lepăda”, și cu al celorlalți ucenici care au zis la fel, nu justifică apelativul adus de neamul necredincios și desfrânat. Nu el este necredincios, ci întregul Adam care se îndoiește, în fiecare generație, de Învierea Domnului și de credința implicită întru aceasta. Taina Învierii Domnului Iisus Hristos și misterul care o însoțește, nu se iscodește cu rațiunea, ci se primește cu simțirea și se trăiește cu toată ființa.

Ce este mai ușor: a crede în Dumnezeu, înainte sau după Învierea Domnului Iisus Hristos? Întreaga Sfântă Scriptură, arată de la începutul umanității, până la generația de pe urmă, lupta în parte a fiecărei persoane și a comunităților întru a crede, Domnului și lucrărilor Sale, fie prin cerere, fie prin minune, fie prin profeție. Puținătatea sau deplinătatea credinței, ține de osteneala trupească și asceza sufletească a fiecăruia. Credința personală a multora, se adună și se exprimă cel mai bine în/prin credința comunităților euharistice de pretutindeni. Credința unuia se desăvârșește în credința multora, umplând întreg pământul. Lucrarea credinței începută la botez, se întărește în Domnul Hristos prin mila Sa, și se cultivă prin harul Duhului Sfânt, în lucrările și viața Sfintei Biserici.

Ce este mai îndreptățit: a iscodi spre încredințare sau a primi prin credință, fără cercetare, lucrurile și lucrările Domnului? Sfântul Apostol Toma, n-a fost nici sceptic convins dar nici credincios încredințat, înainte de chemarea Domnului Hristos spre verificare și propria încredințare. Îndoiala sa în privința Învierii Domnului, este deasupra gândirii carteziene: cogito ergo sum. Unii cred că lipsa Sfântului Apostol Toma, de la împărțirea harului preoției cumulat cu cel al iertării păcatelor, l-ar fi făcut pe acesta sceptic sau necredincios. „Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morți” (Romani 8, 11), insuflă trezirea din moartea păcatelor, a tuturor celor ce caută Fața Domnului. Prezența Apostolului Toma, în fața Domnului stând spre încredințare, l-a făcut părtaș revelației lucrării Logosului, de la care a lipsit în seara zilei Învierii. Văzând a crezut și auzind glasul Cuvântului s-a încredințat de adevărul Sfintei Învieri.

A crede sau a nu crede: aceasta-i întrebarea! Ne minunăm de credința unora, dar ne minunăm și ne iluminăm din/prin propria noastră credință. Căutarea Domnului devine încredințare, numai în momentul propriei verificări. Glasul colegiului apostolic, întărit de mărturia vederii Celui înviat, a trezit în conștiința Sfântului Apostol Toma, o râvnă ieșită din comun spre propria sa convingere, chiar cu prețul ieșirii din contextul obișnuit. Căutând frumusețea credinței altora, după mărturia înmulțită din contextul aghiografic, ne întărim în propria credință, nădejde și dragoste de Dumnezeu, întărindu-ne mai apoi personal și comunitar în lucrarea Domnului nostru. Modelul Sfântului Apostol Toma devine pricină de mântuire, pentru sceptici și agnostici, pentru cei slabi în credință și pentru cei lipsiți de păstorirea cuvioasă, verificând elegant și rațional puterea cuvântului crede și cercetează și nu-Mi fi necredincios ci credincios. Fundamentarea în credință, transformă ignoranța în știință și necredința în credință, depășind fanatismul prin toleranța definită rațional și fundamentalismul de orice fel, prin disponibilitatea spre înțelegerea aproapelui și prin smerirea de bunăvoie în fața Creatorului.

Cât de mare este darul credinței? Prin modelul Sfântului Apostol Toma, putem fi integrați toți cei care vrem să credem, în Învierea Lui, fără să fi văzut (Ioan 20, 29). Cuvintele Domnului spuse ucenicilor, fără Sfântul Apostol Toma de față, l-au ajuns și pe el în aceeași clipă, căci Duhul Domnului străbate cerul și pământul. Credința adevărată în Dumnezeul Cel adevărat, presupune sporirea întru adevărata cunoaștere. Prin credință, credinciosul se încredințează asupra lucrurilor nevăzute, care nu se văd sau nu se pot vedea în vremelnicie (Evrei 11, 1). Prin credință omul se cucerește în fața Creatorului său. Rănile Dumnezeului-Om, supuse simțului tactil, străbat psiho-somaticul Apostolului, spre tandemul chip-asemănare și vremelnic-veșnic. Strigătul interior al acestuia, revelează nu doar dorința de a crede, ci credința însăși în realitatea Învierii Domnului Hristos. Prin credința sa, Sfântul Apostol Toma, L-a făcut pe Domnul Hristos, Domnul lui și Dumnezeul lui. Așadar prin subiectivitatea credinței, cel care crede își impropriază obiectul, mai bine zis, Subiectul credinței sale. Prin credința sa, Sfântul Apostol Toma, își transferă stigmatele Domnului, asupra propriei sale ființe și ființări, Domnul Însuși devenind, prin propria Sa voire, Domnul lui și Dumnezeul lui.

Până unde pot crede sau aș putea crede? Acolo unde Sfântul Apostol Toma, a înviat din ispitirea îndoielilor, noi putem învia din somnul rațiunii (care naște monștrii necredinței) și din întunecimea păcatelor. Cercetarea lucrărilor Domnului prin credință, depășește analiza științifică imediată, nesuprimând-o dar depășind-o prin teleologie. În cazul acesta, machiavelicul scopul scuză mijloacele, este depășit de scopul imediat al vremelniciei și de cel soteriologic al veșniciei. Credința exprimată în vremelnicie, face trecerea fericită spre taina existenței în veșnicie. Lumina interioară a credinței fiecăruia, se desăvârșește în Lumina Celui nevăzut, răstignit și înviat. Lumina credinței fiecăruia, întâlnește Lumina Celui care luminează pe tot omul care vine în lume. Prin credință, cel care crede, vede dincolo de lumea în care trăiește. Prin credință, cel care crede, vede până în lumea în care vrea să locuiască o veșnicie. Domnul Însuși a spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu (Ioan 11, 40).

Cred deci exist? Dubito ergo sum, alături de cogito ergo sum, sunt net depășite de conținutul cuvântului, cred deci exist, sau și mai profund, exist deci cred, exist ca să cred. Un înțeles mai profund al acestui cuvânt, înscris în ființa și conștiința neamului nostru ar suna astfel: cu cât cred cu atâta sunt. Un astfel de cuvânt l-ar face gelos pe însuși Martin Heidegger. Un astfel de cuvânt îl întruchipează și îl poate încredința pe orice credincios. Credința în Dumnezeu, luminează ființa umană, cuprinsă între a priori și a posteriori, oricărei expresii și atitudini comportamentale, proprii făpturii umane naturale și supuse permanent desăvârșirii. După truda credinței, vine cununa fericirii prin propria verificare, încredințare și mai ales trăire. Prin credință am aflat necercetând. Cercetând m-am întărit în credință. Ce-i de făcut? Haideți să credem în Domnul și să dăm crezare cuvintelor Cuvântului, încredințându-ne personal de taina minunată a lucrărilor Sale!