Grijile vieţii ne sufocă până într-atât, încât n-avem timp nici să ne rugăm. Aceasta este izbânda vrăjmaşului. Casa, îmbrăcămintea, mâncarea şi multe alte lucruri sunt absolut necesare pentru buna vieţuire a omului. Deci trebuie să ne îngrijim pentru dobândirea lor. Aceasta nu este păcat. Aşa a voit Dumnezeu să rânduiască viaţa noastră. Diavolul, lucrătorul tuturor răutăţilor însă se osteneşte neîncetat să preschimbe orice bine în rău şi distruge grija binecuvântată, măsurată şi sănătoasă, într-una iraţională, continuă şi obsesivă, care întunecă mintea şi strâmtorează inima. Această stare duce, nici mai mult, nici mai puţin, la astenie sufletească, pentru vindecarea căreia avem nevoie de sfaturile Domnului, de încrederea în Pronia divină: „Nu vă îngrijiţi zicând: „Ce vom mânca, ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca?" Căci Tatăl vostru din ceruri ştie că voi aveţi nevoie de acestea... De aceea, nu va îngrijiţi de ziua de mâine, căci aceasta se va îngriji de ale ei!" (Matei 6, 31-34)

Aceasta nu înseamnă să nu facem nimic, ci îngrijindu-ne de ceea ce este necesar, să nu ne împovărăm cu griji de prisos, care aduc după ele osteneală trupească şi sufletească. Elementul păcătos al grijii de multe este acesta: urmăreşte egoist suficienţa de sine. Pe toate vrea să le facă singură, pe toate vrea să le reuşească fără Dumnezeu. Punându-şi orice nădejde în ea însăşi, în puterile ei şi în forţele de care dispune, ignoră sau şi dispreţuieşte Pronia divină. Aceasta are ca ţintă principală a vieţii dobândirea bunurilor lumeşti şi consideră viaţa pământească un scop în sine. Faţă de viaţa viitoare şi veşnică, rămâne nepăsătoare. Vedeţi ce duh potrivnic lui Dumnezeu se găseşte în grija de multe? Deci să ne luptăm cu acest rău! Să stăm împotriva vrăjmaşului, ca şi când ne-ar îndemna să facem omor! „Cum să mă lupt?", mă veţi întreba. Să începem, şi vom afla... mai întâi cu rugăciunea. Să scăpăm de orice grijă lumească. La fel să facem, în continuare, şi cu toate celelalte fapte şi preocupări ale noastre. Modul este simplu: la ceasul rugăciunii, când apare în minte vreun gând, să-l alungăm fără întârziere. Şi dacă vine din nou, din nou să-l alungăm. Aşa să facem continuu şi fără oboseală. Să nu îngăduim grijilor să stea niciun minut în mintea noastră atunci când ne rugăm. Aceasta este lupta! Şi vom vedea roadele. Este suficient să stăruim.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Editura Egumenița, pp. 148-151)