Am întâlnit odată un om foarte bun și sensibil. Încercați să vă imaginați numai, el refuza chiar și să stea peste noapte la mânăstire, întrucât nu vroia să fie o povară pentru monahi. La acea vreme se întâmpla că eram monahul responsabil cu găzduirea turiștilor. Odată la vremea prânzului am ieșit un moment pe balcon și am văzut un om care stătea întins pe pietrele de lângă zidul mânăstirii. În sinea mea m-am întrebat oare ce face acolo. Așa că am coborât la el.

„Ce faci aici? De ce nu intri în mânăstire ca să te odihnești înăuntru?”

„Nu, nu, sunt foarte bine aici, nu vă faceți griji,” a răspuns el. Am insistat să intre, însă a refuzat: „Toată noaptea, părinții de aici au petrecut în priveghere, sunt obosiți, postesc, iar la prânz se retrag ca să se odihnească puțin, și eu să le tulbur liniștea? Nu se cuvine!”

Astfel gândea el. Acesta este un semn de sănătate mentală și spirituală, în timp ce alți vizitatori vin aici, cer să fie serviți, dar vin cu gânduri viclene, ba chiar ne mai fac și acuzații. Într-un sfârșit l-am convins, și l-am adus în mânăstire, unde ne-am cunoscut mai bine și în cele din urmă ne-am împrietenit.

Acum ascultați ce făcuse acest om. Rămăsese orfan de mic. Nu și-a cunoscut niciodată părinții și a crescut într-un orfelinat. Când a ajuns mare, a lucrat ca hamal în portul Tesalonicului. S-a însurat, și s-a bucurat mult de acesta, întrucât și-a găsit în sfârșit familia după care tânjea. Socrii săi îi erau ca niște părinți. S-a mutat într-o casă lângă socrii săi și era foarte apropiat de aceștia. Închipuiți-vă că, atunci când se întorcea după o zi de muncă, mergea mai întâi să își salute socrii, să vadă dacă aceștia au nevoie de ceva, și abia mai apoi mergea la propria lui casă ca să-și vadă soția. Era și foarte evlavios. Spunea mereu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Își căra poverile și se ruga.

În schimb, era îngrijorat că socrii săi erau necredincioși. De fapt, socrul său înjura cam mult, ceea ce îl întrista foarte tare. Așa că, s-a rugat lui Dumnezeu, să nu-i ia din viața aceasta, înainte ca aceștia să se pocăiască cu adevărat. Chiar m-a rugat și pe mine să mă rog pentru asta.

Așadar, a venit o vreme în care socrul său s-a îmbolnăvit foarte tare și a trebuit să fie dus la spital. A stat acolo zile întregi. Într-o zi, ca de obicei, după muncă, hamalul a mers direct la spital, fără să treacă mai întâi pe acasă. A început să-l caute pe socrul său, dar nu l-a găsit în salonul său. L-a căutat peste tot, întrebând despre el.

„Cine? El? Ah, a murit. Este jos, la morgă” i-au spus cei din spital. Era ca și cum l-ar fi lovit un fulger. „Doamne, de ce l-ai luat, dacă nu era pregătit și nici nu a avut măcar o șansă să se pocăiască? De ce?” Și a început să se roage fierbinte, cu nespusă durere: „Cât de greu este pentru Dumnezeu, să-l aducă înapoi? E foarte ușor!” a gândit el, și a început să îl implore pe Dumnezeu să facă aceasta.

A găsit drumul spre morgă și a intrat. Și-a luat socrul de mână, zicându-i: „Haide, scoală-te, să mergem acasă” și mortul a înviat, s-a ridicat și l-a urmat.

„E adevărat Părinte, chiar așa s-a întâmplat?” L-am întrebat nevenindu-mi să cred.

„Da, este adevărat.”

„Și omul acela mai trăiește?”

„Nu, a murit. A mai trăit numai câțiva ani, s-a pocăit, a devenit o persoană mult mai bună și Hristos l-a luat în Împărăția Sa.”

Eram uimit.

„Se mai întâmplă lucruri ca acestea în zilele noastre?” Am întrebat cu nedumerire.

„Vedeți? Și era doar un mirean obișnuit. Dar era așa de smerit! Și avea o credință așa de profundă. Oare nu a spus Hristos: «Cel ce crede în Mine, poate să facă ceea ce Eu fac, ba chiar mai mari decât acestea?» De ce să ni se pară ciudată această întâmplare? Nu a înviat Hristos morții? Pe Lazăr? Pe fiul văduvei? Pe fiica lui Iair? Nu au înviat Apostolii pe morți? Nu am citit noi despre atâtea minuni în viețile sfinților? De ce să ni se pară ciudată această întâmplare?”