Într-o zi, Sfântul David a urcat pe munte pentru a-i vedea pe fraţi. La întoarcere, s-a aşezat lângă o movilă de stânci şi a început să se roage. Deodată la picioarele sale s-a lăsat o potârniche. Era urmărită de un şoim de vânătoare al unui arab care se numea Bubakar (deja din perioada aceea începuse venirea arabilor în Georgia şi în Armenia).

Peste puţin timp, a sosit arabul, stând fudul în şaua calului său, şi ce să vadă? Sfântul se ruga cu mâinile ridicate la cer, potârnichea era la picioarele lui, iar şoimul stătea liniştit puţin mai încolo.

Uimit de această privelişte, barbarul l-a întrebat pe Sfânt:

– Cine eşti tu? De unde ai venit? Şi cum de te afli aici?

– Sunt rob al Preamilostivului Domn al meu Iisus Hristos, a răspuns fericitul David, şi mă rog Acestuia pentru iertarea nenumăratelor mele păcate şi pentru mutarea mea cu pace din deşarta lume pământească la ceruri.

– Şi cum te hrăneşti? Cine te întreţine aici? a întrebat din nou arabul.

– Cel pe care îmi sprijin toată nădejdea, Dumnezeul şi Ziditorul tuturor. Acesta se îngrijeşte de mine şi de toate făpturile Lui. Acum însă, te rog, lasă această pasăre care a venit lângă mine să trăiască. Călăreţul a râs.

– Sărman călugăr, a spus cu mândrie, zici să-mi fie milă de pasărea mea? Dar eu am de gând să te omor şi pe tine! Aşadar mai întâi ar fi trebuit să mă rogi să mă îndur de tine, nu de potârniche.

Smeritul pustnic nu s-a tulburat de cuvintele vărsătorului de sânge Bubakar.

– Nici pe pasărea aceasta neputincioasă, nici pe mine n-ai avea putere să ne omori, dacă nu ţi-ar fi dată de Dumnezeu, a spus cu blândeţe. Şi sunt încredinţat că Dumnezeu este ajutorul meu. Acela mă va scăpa din mâinile tale.

Barbarul, înfuriat de răspunsul neînfricat al sfântului, şi-a scos sabia din teacă pentru a-l ucide. Dar când şi-a ridicat mâna, aceasta a rămas nemişcată – s-a uscat cu puterea lui Hristos!

Cutremurat şi umil, Bubakar a descălecat şi a căzut plângând la picioarele Sfântului.

– Sfinte al lui Dumnezeu, a zis suspinând, iartă-mă pentru fapta necugetată pe care am vrut s-o fac! Îndură-te de mine! Tămăduieşte, te rog, trupul şi sufletul meu!

Bunul David a răspuns îndată rugăminţilor lui şi a început să se roage:

– Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule Preabun şi iubitor de oameni! Îţi mulţumesc pentru minunea pe care ai săvârşit-o ca să mă izbăveşti pe mine, nevrednicul Tău rob. Însă acum, Te implor, fie-Ţi milă de această făptură a Ta, care plânge cu pocăinţă. Vindecă-i mâna pentru a Te mărturisi pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pentru a slăvi preasfânt numele Tău.

Sfântul a atins mâna uscată a lui Bubakar, care s-a vindecat imediat.

Plin de uimire şi recunoştinţă, arabul a izbucnit într-un plâns amarnic şi a zis cu durere:

– Omule al lui Dumnezeu! Acasă am un fiu paralizat şi ţintuit la pat. Cere, te rog, de la Dumnezeul tău, să-i dăruiască sănătate. Cred că rugăciunea ta va fi ascultată, căci eşti rob credincios al Lui. Dacă fiul meu va fi vindecat, voi slăvi numele Său, Îl voi mărturisi ca Domn al meu şi voi păzi toate poruncile Sale.

– Să se facă după credinţa ta, i-a spus sfântul. Mergi acasă acum. La ceasurile trei după amiază copilul tău se va însănătoşi.

Bubakar a plecat bucuros spre casă. Când a ajuns, începuse să se însereze. Şi ce să vadă? La poartă îl aştepta fiul său, sănătos şi vesel. Intrând în casă, i-a găsit pe soţia lui şi pe ceilalţi copii săltând de bucurie şi cutremuraţi de neaşteptata binefacere dumnezeiască.

– Când s-a însănătoşit copilul? i-a întrebat.

– La ora trei. Deodată s-a ridicat singur şi a început să umble. E de necrezut.

Plângând, Bubakar le-a povestit cu amănunţime toate cele ce se întâmplaseră puţin mai înainte, în timpul întâlnirii pe care a avut-o cu pustnicul cel sfânt.

În dimineaţa următoare şi-a încărcat măgarii cu alimente şi a plecat spre pustia Gareji împreună cu copilul vindecat şi cu ceilalţi doi fii ai săi. După o căutare stăruitoare, l-a găsit pe Sfântul David în peştera lui.

– Robule al lui Dumnezeu, a zis căzându-i la picioare, eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor. Iată, fiul meu stă înaintea ta însănătoşit! El şi noi toţi cerem binecuvântarea ta.

Sfântul le-a pus mâna dreaptă pe capete, spunând:

– Dumnezeu, care i-a binecuvântat pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, să vă binecuvânteze şi pe voi.

Bubakar şi fiii săi au rămas lângă sfânt până seara, ascultând cu nesaţ poveţele duhovniceşti ale înţeleptului părinte.

După ce au luat o cină simplă, arabul i-a spus sfântului că doreşte să se boteze împreună cu toată familia lui. Iar sfântul l-a trimis împreună cu Lucian la mănăstirea de pe munte, la fericitul Dodo, poruncindu-i să facă orice este nevoie pentru săvârşirea tainei. Cuviosul Dodo, la rândul său, i-a poruncit unui ieromonah să catehizeze şi să boteze familia Bubakar.

Puţin mai târziu, arabul proaspăt botezat a venit în pustie cu lucrători şi a săpat în stâncă o mică biserică pentru pustnici. Biserica aceasta a fost mărită şi înfrumuseţată mai târziu de părintele nostru purtător de Dumnezeu, Ilarion (Sfântul Ilarion Iviritul s-a născut în anul 822 lângă Tbilisi. Încă de la vârsta de 15 ani s-a retras într-o peşteră din pustia Gareji, unde a trăit singur zece ani. În 847 s-a dus la Locurile Sfinte, unde, şapte ani mai târziu, i s-a arătat Maica Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă în Georgia. Acolo a întemeiat şi a administrat multe obşti. Vrând să evite alegerea lui în treapta episcopală, a plecat pe ascuns la Constantinopol şi apoi în Olimpul Bitiniei, într-o pustie unde s-a nevoit cinci ani. Invitat de împăratul Vasile I Macedoneanul (867–886), care auzise multe despre sfinţenia sa, a venit în capitală şi a întemeiat o mănăstire lângă biserica Arhanghelului Mihail. Întorcându-se de la Roma, unde stătuse doi ani, a trecut prin Salonic. Acolo a adormit cu pace pe 19 noiembrie 875. După un an, moaştele lui au fost strămutate la Constantinopol şi aşezate în mănăstirea întemeiată de el), care a aşezat moaştele Sfântului David în raclă. Racla se află până astăzi în partea sudică a bisericii. Puţin mai încolo este mormântul credinciosului ucenic al lui, Cuviosul Lucian. Părinte şi ucenic, s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu pentru trăirea lor ascetică şi au fost înzestraţi cu puterea facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi care aleargă cu credinţă la cinstitele lor moaşte.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 122-125)