Tămăduiri pe care mi le-a povestit Părintele Porfirie însuși    

„Odată, a venit la mine o măicuță căreia îi ieșise pe mână ceva ca o nucă. Când mi-a arătat-o, i-am spus:

‒ Vino să te duc la Profesor (pe atunci eram la Policlinică).

‒ Dar eu n-am venit pentru Profesor, ci pentru sfinția voastră, îmi spuse ea.

I-am făcut, așadar, semnul Sfintei Cruci pe frunte, pe mână și am trimis-o înapoi la mănăstire. S-a făcut bine. Altădată, în timp ce spovedeam o credincioasă, am văzut cu ochii minții că avea cancer la sân. Am întrebat-o:

‒ Te simți bine? Că mi se pare că ai ceva.

‒ Aveți dreptate, Părinte, dar mă rușinez să vă spun.

‒ Du-te acum sus la medicul X., din partea mea, să te consulte. După ce te consultă, vino înapoi să-mi spui.

Când s-a întors, avea într-adevăr cancer, așa că au trimis-o să facă și alte analize, urmând să fie operată peste trei zile. Venind așadar din nou la mine, am pus-o să îngenuncheze împreună cu mine.

‒ Spune în tine rugăciunea, i-am zis. Iar eu o voi spune în sinea mea.

Apoi am făcut asupră-i semnul Sfintei Cruci și am trimis-o să facă ce i-au spus medicii. Când, după trei zile, s-a dus să se opereze, nu mai avea nimic. Nu mai era nici tumoarea, nici nimic. Văzând acestea, foarte tulburat, medicul a coborât la mine la Paraclis și m-a întrebat:

‒ Ce i-ai făcut, Părinte, acestei femei, de s-a vindecat? Dacă nu aș fi simțit tumoarea cu propria mea mână și dacă nu aș fi văzut-o cu ochii mei acum câteva zile, n-aș fi crezut.

Bătrânul Porfirie continuă:

‒ Multe lucruri văd ochii mei. Foarte multe minuni. Harul lui Dumnezeu lucrează pentru credința oamenilor.

Să crezi că se fac minuni și astăzi, fiindcă Hristos rămâne Același, neschimbat, și ieri și azi și în vecii vecilor!”

(Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea Părintele Porfirie, Editura Bunavestire Bacău, 2005, pp. 66-68)