Pentru că Harul, mama cea de obşte a tuturor, se grăbeşte să nască în suflet cu taină Dumnezeiescul chip spre lumina veacului celui viitor. Iar când soseşte vremea naşterii, îndată începe mintea să se mişte spre unele din cele de dincolo, precum se mişcă şi răsuflarea, pe care pruncul o trage în mădularele mamei, şi cu care el creşte. Şi, fiindcă nu suferă lucruri neobişnuite, pruncul numaidecât îşi mişcă trupul ca să plângă — un plâns amestecat cu dulceaţă de miere. Şi pe cât creşte trupul cel dinlăuntru, pe atât se sporeşte curgerea lacrimilor. Şi, rânduiala aceasta a plânsului, despre care am vorbit, nu este la fel cu plânsul care vine la anumite soroace, celor ce se liniştesc... Pentru fiecare care petrece în linişte cu Dumnezeu, primeşte mângâiere din vreme-n vreme. Şi anume: uneori, când este în contemplaţie; alteori, din cuvintele Scripturii, iar alteori, şi prin vorbele rugăciunii. Dar eu vorbesc despre acea mângâiere, pe care, o primeşte cel ce plânge neîncetat, ziua şi noaptea.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 77)