Să ne cunoaştem sărăcia, nimicnicia şi lipsa de răspuns în faţa lui Dumnezeu şi să le păstrăm în simţământul inimii. Este primul adevăr referitor la noi. Fuseserăm aşezaţi la înălţime, dar, din zavistia diavolului, călcând porunca, am căzut sub osândă şi sub blestem, ne-am vătămat şi sufletul, şi trupul, am fost osândiţi la nenorociri din afară, am căzut sub tirania satanei şi suntem în pericol de moarte să fim aruncaţi în focul cel veşnic, pregătit pentru diavol şi îngerii lui. Pentru cei ce cred, toate acestea au fost depăşite. Nu au voie nicicum să le uite, ca nu cumva să cadă în uitare de sine şi să se prăbuşească din nou tot acolo. Calea noastră stă deasupra unei prăpăstii de foc, în care putem cădea în orice clipă dacă ne părăseşte harul; iar harul ne va lăsa dacă vom uita că suntem, în sinea noastră, şi orbi, şi săraci, şi goi…

Acest sentiment ne va aţinti în permanenţă spre Domnul sau ne va împinge să fugim spre El, la fel cum fug oamenii dintr-o încăpere fără aer sau dintr-o clădire incendiată spre libertate. La fel cum uleiul întreţine arderea în candelă, tot aşa acest simţământ va întreţine în duhul nostru arderea credinţei în Domnul. Când slăbeşte prima, slăbeşte şi cealaltă. Iar cel ce o pierde iese din rândul celor ce se mântuiesc. Vedeţi cât este de importantă! Să ne îngrijim, aşadar, să încălzim în noi sentimentul sărăciei noastre, al nimicniciei şi al nevredniciei în faţa lui Dumnezeu, ca să petrecem necontenit în simţământul umilinţei şi al smereniei. Şi să strigăm, din adâncul sufletului: “Doamne mântuieşte-mă că pier!”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, p. 224)