Hristos nu este doar Cel ce învaţă despre scopul vieţii, ci şi Cel ce călăuzeşte omenirea spre acest scop. De aceea S-a şi înălţat la ceruri: ca să arate unde e scopul nostru – căci unde este El, acolo este scopul. El S-a numit pe Sine „Păstor”. Oare ştiu oile calea şi scopul lor fără păstor? Nicidecum. Şi cu cât se îndepărtează păstorul mai mult de ele, cu atât se tulbură şi se împrăştie mai tare. Devin cu totul necuvântătoare. Iar când păstorul este cu ele şi cât timp merg după păstorul lor, par cuvântătoare, adică raţionale – dar nu fiindcă ar fi cuvântătoare ele, ci fiindcă este cuvântător păstorul. În vremea noastră, mulţi au devenit ca o turmă necuvântătoare, tulburată şi împrăştiată, şi rătăcesc în toate părţile, neştiind unde merg şi nici cum merg, fiindcă L-au pierdut din vedere pe Călăuza şi Păstorul lor. (...)

Se povesteşte despre sibariţi, care trăiau în cetatea Sibaris din Italia de miazăzi, că duceau o viaţă lipsită de scop. Erau vestiţi în lume din pricina luxului în care trăiau, din pricina tăvălirii în păcate. La ei parcă nici n-ar fi existat lozinca filosofică: „Carpe diem!” (Trăieşte din plin ziua!), ci „Trăieşte din plin noaptea!”, fiindcă erau treji şi petreceau mai mult noaptea decât ziua. Ei se lăudau că n-au văzut niciodată vreun răsărit sau vreun apus de soare. Goniseră cocoşii din cetate, ca să nu le strice distracţiile de noapte, precum şi pe toţi meşteşugarii care bat, ciocănesc şi rindeluiesc, ca să nu le strice somnul de zi.  Pe lângă asta, instituiseră mari răsplăţi pentru cei care născoceau şi alcătuiau vreo mâncare nouă.

Au pierit. Fără îndoială, au pierit pentru amândouă lumile, ca toţi cei lipsiţi de scop, ca toţi cei pentru care împărăţia pământească este singura împărăţie care există. Au pierit precum Sodoma şi Gomora, precum Capernaumul şi Tirul şi Sidonul; au pierit ca o turmă necuvântătoare, lipsită de Păstor.

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 262-263)