Știu și eu că Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi și curați, dar prin toată purtarea Sa ne-a îndemnat să avem și ținută. Ținuta nu e apanajul exclusiv al aristocraților de sânge ori al discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; e și o trăsătură esențial creștină și întru nimic nu ne cere Domnul și Dumnezeul nostru mai puțin decât cere codul cavalerismului să fim bravi și nobili.

Spectacolul englezului care se îmbracă în smoking pentru cină, deși e singur sau pierdut într-un fund de colonie, nu e ridicol, pentru că gestul lui minor dă viață ideii pe care a formulat-o Saint-Exupery și a reluat-o J. P. Sartre (îngrozit că s-ar putea să nu se poarte bine, dacă va fi torturat), în memorabilele cuvinte: „Voi fi propriul meu martor”

… Gentlemanul se ferește să comită mârșăvii pentru că se vede pe sine însuși din afară și îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.

Alte indicații:                                               

-          Indiferență față de păreri și trăncăneli, prejudecăți și stereotipii, dar detașat respect datinilor și obiceiurilor;

-          Purtare față de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de distincție (Manole spunea onorabilitate) la care râvnește;

-          Înțelegerea faptului că prin ținută nu râvnești eroismul, dar cel puțin te apropii de el – e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voința de noblețe fiind, spune Eugenio d’Ors, prin ea înseși înnobilatoare.

(Părintele Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 380-381)