Referindu-se la firea sa poetică, Părintele Porfirie obişnuia să spună: „Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicaţi… Sfinţii sunt poeţi… Într-adevăr, câtă poezie este în înfăţişarea, în învăţătura şi în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei!”. Şi sfătuia: „Citiţi Psaltirea, căci îndulceşte sufletul”.

Alteori îşi povăţuia fiii duhovniceşti, spunându-le: „Iubiţi natura şi treziţi-vă de dimineaţă, ca să-l vedeţi pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea, îi îndemna să stea pe malul mării, cugetând, rugându-se, ascultând glasurile tainice ale naturii, liniştindu-se. Să facă excursii, să suie pe munte, să privească cerul înstelat, să se bucure primăvara de frumuseţea ţarinilor, a florilor, a copacilor, şi iarna, de zăpadă. Părintele Porfirie era convins că acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovnicească şi sufletească a omului, fiind începutul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu şi, totodată, începutul unei doxologii închinate nesfârşitei Sale măreţii.

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie. Părinte duhovnicesc și pedagog, traducere de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 122)