Duminica Intrării Domnului în Ierusalim este zugrăvită în numeroase icoane ortodoxe. Marchează singurul moment din Sfânta Scriptură în care Hristos este aclamat ca Împărat de către mulţime. Această scenă a Întâmpinării Domnului în oraşul sfânt este consemnată de cei patru Sfinți Evangheliști.

Icoanele Intrării Domnului în Ierusalim se disting de obicei prin nota triumfală şi festivă, care corespunde caracterului sărbătorii însăşi, întrerupând austeritatea şi interiorizarea Postului Mare şi descoperindu-se ca o pregustare a bucuriei Paştelui.

Apostolii şi mulţimea primitoare, unite într-o singură figură colectivă, cu Mântuitorul în mijlocul lor, dau compoziţiei un echilibru perfect. Caracterul static al mulţimii, este pus în evidenţă de zidul vertical al cetăţii. Liniile curgătoare ale muntelui şi ale copacului, care repetă parcă mişcarea Domnului şi a Apostolilor, cărora li se alătură, dau multă viaţă întregii compoziţii.

Motivul principal al sărbătorii publice care a însoţit intrarea Domnului în Ierusalim a fost, după Evanghelia lui loan, învierea lui Lazăr, când „mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui” (Ioan 12,12-13). Ramura de finic este simbolul bucuriei şi al sărbătorii. Iudeii o foloseau atunci când ieşeau în întâmpinarea celor de rang înalt; ca simbol al vitejiei, era oferită biruitorilor drept răsplată.

Aşadar, mulţimea s-a adunat în faţa porţilor cetăţii, cu ramuri de finic în mâini, ca să-L primească pe Domnul, care venea călare pe asin, ca un Biruitor al morţii.

Mântuitorul este zugrăvit stând pe mânzul asinei (nu călare în mod obișnuit, ci cu amândouă picioarele în aceeași parte), cu capul întors fie spre Apostolii care vin pe jos în urma Lui, fie spre Ierusalim, binecuvântând cu mâna dreaptă mulţimea cetăţii, iar în mâna stângă ține un pergament închis ‒ simbol al Evangheliei. El este înfățișat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei, ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit.

Prin aceasta este confirmată împlinirea profeţiei despre Hristos, care trebuie să vină ca Împărat: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zaharia 9, 9). Pentru iudei este lucru greu de înţeles: primindu-L pe Atotputernicul Biruitor al morţii, pe „Profetul Iisus”, ei se aşteptau să împlinească profeţiile întemeind împărăţia lui Israel pe pământ, adică să-i învingă pe duşmani prin desfiinţarea lor fizică. În realitate a fost invers: biruinţa asupra duşmanilor lui Israel se pregătea prin mântuirea lor spirituală. Citirile din Vechiul şi Noul Testament la ziua sărbătorii îndreaptă această neînţelegere; mai mult ne avertizează asupra ei.

Copiii au un rol important în icoanele Intrării în Ierusalim. Ei taie ramuri, cocoţaţi în copac, întind veşminte în calea Mântuitorului şi, împreună cu adulţii, ies în întâmpinare, ținând ramuri de finic în mâini. Deşi e greu de imaginat o mulţime de oameni fără copii, mai ales într-o zi de sărbătoare, Evangheliştii nu le menţionează prezenţa. Descriind intrarea în Ierusalim, ei spun că „cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale” (Matei 21, 8), dar nu spun că erau copii. Însă în icoane vedem că numai copiii, nu şi adulţii, aştern haine. Evanghelistul Matei, pomenind de copiii care L-au întâmpinat pe Domnul după intrarea Lui în Ierusalim, când i-a scos afară pe vânzătorii din templu şi i-a vindecat pe bolnavi, explică rolul lor prin chiar cuvintele Mântuitorului: „din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă" (Psalmi 8, 2). Pe baza Tradiţiei, Biserica le atribuie acelaşi rol la intrarea Domnului.

Întinderea veşmintelor, după Biblie (IV Regi 9, 13), este atributul împăratului uns. Şi pentru că Mântuitorul este Cel Uns, a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), veşmintele sunt aşternute dinaintea Lui de către copii, nu de adulţii care Îl întâmpină ca pe cel uns pentru o împărăţie pământească.

Trăsăturile din planul din spate ale muntelui, ale copacului şi ale oraşului, se leagă direct de evenimentele comemorate în Duminica Floriilor, dar este, de asemenea, interesant de observat că aceste elemente ar putea constitui o referire subtilă la Sfânta Treime. Simbolismul inclus în tradiţia creştină îşi are rădăcinile în peisaj, geografie şi istoria oamenilor Tărâmului Sfânt; mai multe evenimente fac uz de unele detalii similare celor din această pictură, ceea ce ar putea constitui o referire la tradiţia ei simbolistică.

Astfel, Muntele Măslinilor evocă amintirea altor experienţe de Revelaţia divină de la Sinai, Horeb sau Tabor; copacul şi copiii care adună ramuri de palmier evocă scena stejarului din Mamvri şi cea a copacul vieţii. Oraşul stilizat este reminiscenţa casei lui Avraam, fiecare casă mai mică simbolizând, în felul său, o formă diferită de trai, capabilă de a deveni un simbol pentru Tatăl Care este sursa şi originea tuturor formelor de viaţă şi de comunitate.

Numărul mulțimilor care au întâmpinat pe Mântuitorul este redus la minimum, cuprinzând totuși toate stările sociale și vârstele: copii și vârstnici, femei și bărbați, farisei și cărturari, înfațișând pe fiecare cu starea sa sufletească cu care a participat la Intrarea Domnului in Ierusalim

Intrarea solemnă în Ierusalim este drumul Mântuitorului spre Pătimirea şi moartea de bună voie. Totodată, această intrare este și imaginea venirii Împăratului Slavei în Împărăţia Sa.

(Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, București, 2003)