În tradiția mănăstirii se spune că un ierodiacon, eclesiarhul katholikonului, date fiind îndatoririle ascultării sale, ajungea cu întârziere în trapeză în repetate rânduri. La un moment dat, din pricina unei asemenea întârzieri, trapezarul a refuzat să îi mai dea eclesiarhului porția cuvenită de mâncare. Cu sufletul plin de revoltă pentru cele petrecute, ierodiaconul s-a întors în biserică și, oprindu-se în fața icoanei Maicii Domnului, i-a grăit: „Până când o să te tot slujesc și o să mă ostenesc pentru tine, iar tu nici măcar de hrana mea nu te îngrijești?”. Și luând un cuțit, a lovit chipul Maicii Domnului din care, de parcă ar fi fost viu, a început să curgă sânge. Ierodiaconul a orbit pe loc și a căzut la pământ, ca ieșit din minți. În această stare a rămas în fața icoanei timp de trei ani, plângând și rugând-o pe Maica Domnului să fie iertat. După trecerea celor trei ani, Maica Domnului i s-a arătat egumenului, înștiințându-l de tămăduirea ierodiaconului ce îndrăznise să îi lovească icoana, dar spunându-i, totodată, că mâna ce lucrase această batjocorire va fi pedepsită. Într-adevăr, după adormirea ierodiaconului, odată cu mutarea rămășițelor sale, spre deosebire de restul trupului care se dezlegase în cele din care fusese alcătuit, mâna sa dreaptă a rămas neputrezită și astfel se păstrează până astăzi.

Odată, un preot, pelerin în Mănăstire, îndoindu-se de această minune, și-a pus degetul în locul vechii lovituri de cuțit, de unde a țâșnit îndată sânge. Cutremurat de minune, preotul nu apucă să iasă din katholikon, căzând jos mort.