Fierăria în care lucra tatăl meu se afla la depărtare de vreo sută de stânjeni de vechea bisericuţă de lemn. Preotul şi fierarul se cunoşteau bine, fiind buni prieteni. Clopotele de la biserică fuseseră date jos, însă slujba continua să se ţină chiar şi în anii vitregi de dinainte de război. În raion, cu scoaterea clopotelor se ocupa o brigadă specială. În popor aceşti oameni erau numiţi „şabaşnici”.

În 1934, „şabaşnicii” au apărut şi în satul nostru şi au dezafectat trei clopote. Bineînţeles, credincioşii erau nemulţumiţi, dar ce era de făcut? Conducerea raională era mai puternică. Iar a chema enoriaşii la slujbă, mai ales de sărbători mari, era necesar. Satul era mare şi părintele nu reuşea să treacă pe la toţi. Atunci şi-a amintit de prietenul său, fierarul. A venit la el şi i-a spus: „Afanasievici, scoate-mă din încurcătură! Toată nădejdea e la tine”.

În locul clopotului se putea agăţa o bucată de şină sau un vechi brăzdar de la plug şi să baţi în el, însă nici unuia nu le-a fost pe plac această idee. Atunci fierarul a propus să făurească un tun, să-l aşeze în clopotniţă şi de fiecare dată înainte de începerea slujbei să se tragă de trei ori. Părintelui i-a plăcut foarte mult ideea şi ei au căzut de acord.

Fiind în tinereţe fierar în cadrul armatei, meşterul ştia cu ce să înceapă. A adus o ţeavă de fontă de grosimea unei mâini, la un capăt a turnat plumb, a potrivit suportul de lemn cu juguri de fier şi a făcut o gaură pentru aprindere: tunul era gata. L-au urcat în clopotniţă şi au tras din el de probă de două ori.

Drept mulţumire pentru lucrare, părintele a vrut să-i cinstească pe fierar şi pe ciocănar, însă aceştia au refuzat, spunând că pentru lucrul plăcut lui Dumnezeu nu cer plată. Atunci, părintele Alexie a scos din săculeţul de la piept iconiţa Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni şi tămâie, a agăţat-o la pieptul prietenului şi i-a poruncit: „Afanasievici, când va trebui să pleci într-un loc unde viaţa îţi va fi ameninţată, s-o iei cu tine. Ea este sfinţită şi te va păzi de necazuri”. Nu mult după această întâmplare, preotul Alexie a fost arestat, iar iconiţa a fost păstrată de tatăl meu, ca o amintire de la un om bun şi inimos.

Apoi a început războiul. După vârstă, tata nu trebuia să ajungă pe front, însă a fost luat într-o unitate necombatantă, lângă Murom, unde, în acea vreme se pregătea linia de apărare: se săpau şanţuri antitanc şi se înălţau stâlpi şi obstacole de protecţie. Toate uneltele cu care lucrau miile de oameni paşnici mobilizaţi trebuiau reparate şi reglate zilnic. Fierăria de campanie la care a fost trimis tata fumega zile întregi. Avioanele de recunoaştere nemţeşti reperau astfel de obiective şi îndreptau asupra lor avioane de bombardament. Aglomeraţia permanentă de oameni şi tehnică din jurul fierăriei o demascase şi exista pericolul de a fi atacată.

Mama, conducându-l pe tata la război, îi şoptise să nu uite să se roage. Îi cususe în cămaşă Simbolul Credinţei, scris de mână. Apoi îşi amintise şi de iconiţa cu tămâie: o prinsese de pieptul tatei, îl însemnase cu semnul crucii şi adăugase: „Păstreaz-o şi sfântul te va ocroti”. Iconiţa din bronz, un pic mai mare decât o cutie de chibrite, îi amintea întotdeauna tatei că Sfântul Nicolae este aproape şi că în clipa cea grea, fatală, el îi va veni în ajutor. „Doamne miluieşte! Sfinte Părinte Nicolae, ajută-mă!”, repeta tata când alergau spre adăpost, ca să se salveze de bombardament.

Pământul fierbea de explozii. Toţi s-au adăpostit, doar tata s-a oprit pentru o clipă, să vadă dacă fierăria era întreagă. Suflul exploziei l-a aruncat la pământ, ca şi cum un ciocan greu l-ar fi lovit în piept. S-a trezit apoi într-un bordei sanitar improvizat. Un felcer între două vârste l-a examinat şi a dat uluit din cap: „Ei, fierarule, se pare că te-ai născut sub o stea norocoasă!” I-a arătat o bucăţică de fier de mărimea unui degetar. „Ţi s-a oprit la piept, dar în corp nu a putut pătrunde: iconiţa din bronz a împiedicat-o. Altfel, ţi se făcea parastas şi toţi cei şase copii ai tăi rămâneau fără tată.”

„Oare cu adevărat e minunea Sfântului Nicolae şi a îngerului păzitor? s-a întrebat tata. Cu adevărat iconiţa să fi luat moartea mea asupra sa?” I-au răsărit în minte preotul Alexie cu sfatul său, soţia care îl conducea la drum... „Cu adevărat mare este Dumnezeu!”, s-a încredinţat tata.

Această iconiţă se păstrează până azi în familia noastră şi se transmite din generaţie în generaţie, ca o relicvă sfântă.

Alexei Neliubin, oraşul Nijni Novgorod

(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, București, 2004, pp. 22-25)