Pentru lumea în care slujesc eu, lumea din afara mă­năstirii, singura formă de iubire pe care o pot recomanda este iertarea. Iertarea este cea mai înaltă formă de iubire, este iubirea lui Dumnezeu făcută accesibilă nouă. Dum­nezeu, iubindu-ne, ne iartă şi ne vindecă. Dându-ne nouă poruncă să ne iubim, ne dă poruncă să ne iertăm unul pe altul. Dacă de dimineaţa şi până seara am sta la pândă, ce să iertăm aproapelui nostru, am adormi cu bucurie în bra­ţele Domnului, că salteaua, de multe ori, este poala Lui, sunt braţele părinteşti care te leagănă, îţi leagănă oste­neala, îţi leagănă truda, şi te ajută ca a doua zi dimineaţa să-ţi iei crucea şi să mergi din nou la El. Dar numai dacă vom ierta. 

(Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei, volumul II, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 19)