Text și context

Pericopa evanghelică de astăzi reprezintă debutul relatării Sfântului Marcu. Spre deosebire de Matei, care decide să-și înceapă istorisirea prezentând lunga listă a genealogiei, mai-tânărul său confrate realizează o frumoasă conexiune între prorociile Legii Vechi, activitatea Botezătorului, văzut ca premergător și chemarea primilor Apostoli.

Prorocia

O primă lectură a prorociei lui Maleahi, pe care autorul o folosește, ne-ar putea duce cu gândul la faptul că acesta vorbește în chip exclusiv despre Înaintemergător. „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”, se spune în aceasta. Adevărul este că personajul principal îl reprezintă chiar el. Mesajul inspirat vine, însă să sublinieze și un alt lucru, extrem e important. Că cel în cauză e un premergător. Al cui? Vorba filmelor englezești cu mai multe episoade: „to be continued”.

Ioan

Prorocia e urmată apoi de un complex portret al Prorocului. Marcu arată acolo că acesta oficia în pustie botezul pocăinței, având un puternic impact asupra mulțimilor. Ne oferă, de asemenea, o frumoasă descriere a celui în cauză: „era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică”. Cu alte cuvinte, Propovăduitorul avea o ținută ce surclasa moda vremii, simplă totuși, și o alimentație cât se poate de frugală. Scopul lui nu era acela de a dezvolta gusturi vestimentare, ori alimentare, ci bunul gust al Eternității. În plus, era un om ce se remarca prin conștiința locului și a rolului său. Vorbea despre Cel care avea să vină după el. Și-l prezenta într-o manieră aparte, reliefându-i măreția în raport cu sine.

Știm cu toții ce tentații e capabilă a isca popularitatea. Un om ce mobilizează masele, chiar și când e ghidat de un scop nobil, riscă să cadă cu mare ușurință în capcana exceselor. A spălării pe creier a auditoriului și a direcționării ei înspre piste false. În plus, sunt extrem de rare (din păcate, uneori, ele lipsesc și în creștinism, în spectrul omileticii), cazurile în care un om ce știe să țină un discurs slujește alte țeluri decât pe cele proprii. Ioan e un exemplu în acest sens. Propovăduiește pocăința și arată înspre Hristos. Redescoperirea acelei minunatei practici reprezintă portalul înspre primirea lui Mesia. Unul pe care-L așteaptă și a cărui sosire o salută.

Botezul și urmările lui

Dacă așteptările umane, marcate adesea de faptul de a idealiza lucrurile, sunt, nu de puține ori, acompaniate de un deznodământ caracterizat de crunte dezamăgiri, în cazul celor cu finalitate metafizică, se-ntâmplă tocmai invers. Domnul e mereu peste măsura așteptărilor noastre. Copleșește prin prezență și grandoare. Dar, mai ales, prin iubirea pe care o revarsă asupra noastră. Botezătorul e chemat să experimenteze pe propria piele acest lucru. Hristos vine la el. Cere botezul pocăinței, El, care nu avea păcate. Efectul e unul imediat. Dar, să-l lăsăm pe Sfântul Marcu să ne povestească cele întâmplate: „Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”. O Epifanie mai complexă și mai policromă decât toate cele ce înfrumusețaseră Vechiul Testament e cea de care Ioan e învrednicit.

Din acest moment, Prorocul trece în plan secundar. Hristos își ocupă locul binemeritat. Merge în pustie, unde stă timp de patruzeci de zile. Acolo, dialoghează cu Tatăl. Și totodată, se fortifică în lupta cu eventualele tentații, demonstrându-și, la finalul experienței, Dumnezeirea. 

Prinderea lui Ioan reprezintă, conform spuselor lui Marcu, un adevărat factor declanșator al propovăduirii lui Iisus din Galileea. El ține să arate că se plasează în raport de continuitate cu cel care-L prevestise. „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”, cuvintele care-I străjuiesc mesajul nu sunt altele decât cele ale lui Ioan. Ele sunt imediat urmate de chemarea primilor Apostol. Ale lui Andrei și Simon Petru. Din pescari de oameni, cei doi vor fi invitați a arunca mrejele pe-ntinsul oceanului învolburat al lumii. Roada lor va fi una pe măsura ostenelii.

În loc de concluzii

Ar fi multe de spus în legătură cu pericopa evanghelică de astăzi. Scolastic, am putea de bună seamă delimita între concluziile ce se desprind din activitatea Prorocului și cea a lui Hristos. Cred că cel dintâi ar trebui privit, pornind de la relatarea de față, ca un model omiletic. În aceasta rezidă perenitatea mesajului Său. În faptul de a fi mereu conștient că nu vorbește de la sine și pentru sine. De a nu ceda mirajului băii de mulțime și de a nu-și asuma merite ce nu i se cuvin. Ioan e conștient tot mereu că darul oratoriei i-a fost dat cu un anume scop. Și rămâne fidel propovăduirii acestuia. Ținuta lui e și ea importantă. Îmbrăcat simplu și trăind în armonie cu natura, căreia nu-i pricinuiește vătămări majore (căci, de exemplu, nu vânează), el experimentează aproape, o stare paradisiacă. Una care-i permite să critice realități sociale viciate și să spună adevărul cu orice preț. Chiar cu prețul vieții, precum vom vedea.

Evanghelia sa e și ea importantă. Unei lumi a mesajului ambalat sofisticat, marcat de metafore și sofisme, Înaintemergătorul vine parcă să-i pună la suflet ceva extrem de inactual. Câteva cuvinte, simple, cu un mesaj ce se vede fără a fi nevoie de cine știe ce zdroabă a minții. Oare n-ar trebui să ne întoarcem și noi, de la amvon, înspre mesajul clar, simplu, spus în cuvinte pe înțeles?

În ceea ce-L privește pe Hristos, ar fi multe accente de pus, pornind de la prezența lui în această pericopă. Ne vom rezuma doar la câteva dintre ele. Atitudinea Lui vine să rezume, aș zice, întreaga viață duhovnicească a celor ce vor să-L urmeze. Botezul e urmat de asceză. Căci darurile Duhului lucrează mai bine dacă nu sunt văduvite de contextul fericit al înfrânării. Prezența lui la Iordan vine să vorbească despre Dumnezeu și așteptări. Ioan are așteptări mari de la El. Nu-i sunt date de ocară. Căci Domnul copleșește orice așteptare. Cum? Prin dragoste? Așa cum suntem chemați și noi a copleși pe aproapele. Din păcate, mă tem că adesea, în locul copleșirii, preferăm potopirea. Cu ocări, reproșuri, judecăți... E ușor de schimbat macazul și de dat un sens mai bun eforturilor noastre. După modelul lui Hristos.

Faptul de a-și începe propovăduirea cu cuvintele lui Ioan și după ce acesta a fost închis, e și el important. Vorbește despre valori într-o lume a relativismului și infidelității. Ne arată nouă cât de importante sunt două aspecte: consecvența și loialitatea. Sunt ele, oare, atât de dificil de pus în practică? În orice caz, nu-i imposibil a le folosi. Îndrăzniți!