Parcă mai ieri am pășit în anul calendaristic ce se apropie de epilog și iată, prin bunăvrerea Cerescului Tată, ne pregătim să deslușim tainele noului an. Peste tot se vorbește în aceste zile de clipe de bilanț; cu ce ne-am îmbogățit în veleatul ce tocmai îl petrecem, ce fapte bune, ce împliniri am izbutit să înscriem în cartea vieții și ce a mai rămas de împlinit în anul ale cărui zori mijesc la orizontul timpului. Cugetând adânc la sensurile vieții, la faptul că timpul tace și se scurge, este firesc să fim cuprinși de simțăminte contradictorii în prag de an nou.

Ne bucurăm că se sfârșește cel vechi, dar deopotrivă suntem cuprinși și de tristețe, căci ni s-a mai scurs un an din viață. La fel, ne bucurăm că îl întâmpinăm pe cel nou, dar suntem cuprinși de neliniști legate de problemele, greutățile presărate pe parcursul lui. Numai gândul la Creatorul cerului și al pământului ne face să privim cu bune nădejdi la răsăritul noului an. Eminescu a surprins ca nimeni altul aceste prefaceri și gânduri care ne încearcă pe toți la cumpăna dintre ani: „Cu mâine zile-ți adaogi/ Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/ De-a pururi ziua cea de azi”. Primele versuri arată tristețea neîndurătoarei treceri, dar ultimele două ne aduc un sentiment de împăcare, de speranță căci ne pune-n față prezentul, un prezent continuu, care ne duce cu gândul la spusele unui părinte bisericesc: „Anii, Tăi, Doamne, nici nu merg, nici nu vin, ci stau toți împreună. Anii Tăi, o singură zi și ziua Ta nu este în fiecare zi, ci astăzi, fiindcă astăzi al Tău nu cedează zilei de mâine, căci nu urmează zilei de ieri. Astăzi al Tău: eternitatea” (Fericitul Augustin, Confessiones). Vasăzică, doar gândul la Dumnezeu, Cel veșnic de zile, ne motivează să ne facem planuri, să privim cu încredere şi speranță, dar şi cu responsabilitate, fiecare clipă a prezentului preţuind-o ca fiind timp favorabil iertării păcatelor, timp al restaurării, timp al sfințirii existenței noastre, timp al înmulțirii darurilor primite de la Părintele Ceresc, timp al pregătirii pentru a dobândi starea fericită a sfinților, adică părtășia la viața de iubire a Preasfintei Treimi.

Îndeobște lumea modernă nu mai are timp la astfel de cugete la cumpăna dintre ani, înlocuind priveghiul ce se făcea odinioară în sfintele noastre așezăminte, biserici și mănăstiri, ori chiar în casele bunilor creștini, cu mult trâmbițatele revelioane. Însăși etimologia cuvântului din latină ne arată că la origini „revelionul” însemna veghe, deșteptare. Ca în cazul multor sărbători, societatea consumistă, care pare a pune stăpânire tot mai mult pe viețile noastre, a transformat veghea, rugăciunea din noaptea Anului Nou într-o petrecere care „ajută” oamenii prin euforia momentului și aburii bahici să uite că timpul este dar de la Dumnezeu și că fiecare clipă a existenței noastre trebuie pusă în slujba dobândirii timpului veșnic în comuniune cu Dumnezeu și sfinții Lui. Cu mult timp în urmă, Sfântul Ioan Gură de Aur a glăsuit: „Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte”. Cât de actuale sunt cuvintele dumnezeiescului părinte!

Având în vedere toate acestea, unde ar fi, credeți, mai potrivit să ne aflăm în noaptea dintre ani? „Petrecând în restaurante, pensiuni, cabane ori pe la casele fiecăruia”, vor răspunde unii. Alții vor fi de părere că alăturându-se mulțimilor citadine la petrecerile organizate în aer liber cu muzică devenită zgomot asurzitor și multă șampanie risipită, ar fi mai potrivit. De câțiva ani încoace, Sfânta noastră Biserică face apel să petrecem un autentic revelion; să priveghem, să ne rugăm aflându-ne în compania lui Dumnezeu, cel ce a pus vremile și stăpânește veacurile. De e în Biserică? „Ne-am putea ruga și acasă”, vor răspunde cei mai comozi. Lor și nu numai le răspundem că doar în Biserică înțelegem cel mai bine cum timpul se întâlnește cu veșnicia, fapt împlinit mai întâi în persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. El, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel veșnic de zile, a coborât printre noi, nu din curiozitatea de a fi om, ci ca să ne arate nouă calea la ceruri; El, Mântuitorul lumii ne-a învățat să împlinim fiecare în parte această simbioză dintre eternitate și timpul creat căci în măsura în care petrecem cu și în Dumnezeu deja pregustăm din veșnicie, ne obișnuim cum e să fii în compania lui Dumnezeu și a sfinților Lui. Așa înțelegem slova Sfintei Evanghelii: „Împărăția Cerurilor este în voi”. Veșnicia începe din această lume în măsura în care ne facem timp în efemera noastră existență pământească să ne întâlnim cu Nemurirea. Ce petrecere lumească îți poate oferi o astfel de experiență unică? Nici cele mai exclusiviste restaurante și hoteluri, nici grandioasele concerte organizate în noaptea dintre ani nu pot dărui oamenilor această șansă.

De aceea, să ne îndreptăm pașii către sfintele locașuri, unde Hristos ne așteaptă să ne binecuvânteze noul an cu sănătate și cu belșug de har, care să rodească în noi spor în credință și în năzuința de mai bine, umplându-ne casele cu grâu, vin și untdelemn. Noi, mulțumindu-I cu nesfârșită recunoștință și, neuitând că timpul este „intervalul în care Dumnezeu așteaptă răspunsul nostru la oferta iubirii Sale”, să avem bune nădejdi că în Noul An vom reuși fiecare în parte să dăm mărturia și răspunsul iubirii noastre la iubirea nemărginită pe care ne-o arată Dumnezeu, Cel în Treime închinat.