Suntem entități sociabile și identități interdependente. Niciodată singuri până la capăt, ne împletim cuvintele și gândurile într-o posibilă armonie prea puțin probabilă, căutând să evităm singurătatea. Exclus, adesea voluntar, din comuniunea cu semenii, cugetătorul solitar ajunge să-și imagineze lucruri complicate și să le așeze în vaste planuri care îi urmăresc răul, să viseze dezastre și să-și proiecteze rolul major în salvarea lumii, alături de statuia care îi va fi ridicată antum în parcul municipal. Deoarece singurătatea naște idei desperecheate și căderi răsunătoare, deși neimportante.

Pe de altă parte, epidemia sinelui omniprezent, împingerea la nivel colectiv a unei personalități menite să se potrivească oricărui ego, este o utopie primejdioasă. Atunci când vom ajunge să gândim la fel, sub același stindard monocolor, vom fi pregătiți pentru extincție. Și nu la nivel apocaliptic (nu încă), ci la nivel personal și interuman, deoarece identitatea fiecăruia, în mod ideal, fără nicio intervenție cu bocancii înglodați în sinele nostru, nu ne permite să devenim, orice s-ar întâmpla, perfect la fel. O profesoară dragă din copilăria mea spunea că dacă doi sau mai mulți oameni, trăind în strânsă proximitate, vreme de mulți ani, nu se ceartă niciodată, înseamnă că sunt proști. Iar noi nu avem cum să fim proști, indiferent de circumstanțele mereu schimbătoare ale momentului perisabil. Ne vom certa, ne vom expune părerile contradictorii, vom ajunge la un numitor comun și vom conviețui, cunoscându-ne, respectându-ne și, de ce nu, iubindu-ne diferențele și limitările.

Nici nu știu ce e de preferat. O iluzie colectivă sau un delir solitar? Cred că niciuna dintre variante nu m-ar atrage prea mult. Cu toate că năzbâtiile considerate geniale de toată lumea sunt lucruri care pot fi arborate la balcon, ca niște simboluri ale existenței noastre sociale. În singurătatea colectivă, gândurile sunt asemănătoare, cu pastișe copioase și modificări viguroase de formă, iar ideile contrare sunt tratate cu o surprinzătoare și vehementă inimiciție solitară, puse la pământ – în care pământ se intenționează inclusiv plantarea susținătorilor acestora.

Unde se încheie subiectivismul extins la nivel colectiv, nivelator, îngroșat până la uitarea de sine, acolo începe jurnalismul pur, lipsit de nuanțele și edulcorările specifice secundei în care trăim. Informația este cea care ne îngăduie să fim noi înșine, dincolo de alții și de influența lor. Stârnește opinii și conturează convingeri, fie ele și trecătoare, deschide orizonturi și hașurează perimetre, până dincolo de încremenirea întru moment. Suntem diferiți și este bine să fim așa. Dar nu suntem neapărat contrari unii altora, ci ne potrivim destinele, ca într-un puzzle, acoperind perfect eșichierul existenței ca feluriți membri ai colectivității, nu ca tot solitar.

Jurnalismul, fără a induce idei imuabile, deschide cărări printre gânduri, colorând spațiile gri ale necunoașterii și hrănind spiritul. De aceea, nicicând, sub nicio formă, jurnalismul nu își poate permite un public leneș, blazat, decis să fie hrănit intravenos cu simple și subiective concluzii, ci are nevoie de omul firesc, flămând de cunoaștere, care să digere informația și să-și expună punctul de vedere, fie el și bizar. Libertatea presei se află în strânsă legătură cu libertatea consumatorului de știri, forța mass-media incumbă, evident, puterea de a discerne a persoanei către care este trimis mesajul. Dincolo de această relație se dezvoltă aberația, încolonarea într-un colosal detașament al umbrelor identice, fără de păreri și lipsite de sine.

Și aici apare greșit înțelesul, adesea, rost al jurnalismului de opinie. Dezvoltarea unui subiect, explicitarea unei informații, cearta (vă rog să așezați dumneavoastră ghilimelele) omului de presă cu diverși colegi sau cu publicul nu presupun impunerea unei păreri, nu constituie adoptarea forțată a unui punct de vedere, ci reprezintă cea mai frumoasă parte a spiritului uman: discuția – de ce nu și în contradictoriu – până la identificarea unui acord, a unui context de la care se poate pleca în căutarea acordului necesar unei firești conviețuiri.

Dacă vreți să discutați, definiți-vă termenii, spunea Voltaire, conștient de faptul că, prea adesea, expunem gânduri și recităm cuvinte fără a remarca acel consens care plutește în aer, camuflat de ideologiile cărora le dăm glas, fiindu-le simplu vehicul supus formei, nu fondului. Jurnalismul real este cel care, definind termenii și lămurind granițele vorbei, împinge discuția către punctarea rolului unei informații în viața de zi cu zi, dincolo de orice dezbatere, de orice șablon, de orice normală diferență de percepție sau aiuritoare tendință de nivelare. Jurnalismul real este cunoaștere nemijlocită. Restul, orice ar fi, reprezintă iluzia colectivă ori destinul solitar, întru clișeu.