În vremea aceea a scos Iisus un demon dintr-un bolnav care era mut. Și când a ieșit demonul, mutul a vorbit, iar mulțimile s-au minunat. Iar unii dintre ei au zis: Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni. Iar alții, ispitindu-L, cereau de la El semn din cer. Dar El, cunoscând gândurile lor, le-a zis: Orice împărăție, dezbinându-se în sine, se pustiește și casă peste casă cade. Și dacă Satana s-a dezbinat în sine, cum va mai sta împărăția lui? Fiindcă ziceți că Eu scot pe demoni cu Beelzebul. Iar dacă Eu scot pe demoni cu Beelzebul, fiii voștri cu cine îi scot? De aceea, ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu. Când cel tare, înarmat fiind, își păzește curtea, avuțiile lui sunt în pace. Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui și-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte. Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine, risipește. (Luca 11, 14-23) (Joi în săptămâna a 23-a după Rusalii)

Pe cei care sunt demonizați ni-i imaginăm ca pe niște oameni chinuiți, care se zbat și scot sunete stranii, uneori cu altă voce decât cea obișnuită, ca pe unii care nu au controlul asupra propriei persoane, asupra a ceea ce fac și zic. Însă din Evanghelia acestei zile reiese că puterea celui rău se manifestă și altfel. Cel posedat care a fost vindecat de Domnul, potrivit celor descrise aici, era un mut. Nu doar gălăgia exagerată și haotică poate fi un mod de manifestare a răutății întunericului, ci și imposibilitatea comunicării. Așadar, muțenia nu e neapărat sinonimă cu tăcerea, lăudata virtute, mai ales în mediul monahal, ci poate fi tot la fel de mult o carență. Despre noi, oamenii, se spune că suntem ființe cuvântătoare sau raționale, care comunicăm desigur și prin mișcări ale corpului, prin codul vestimentar, prin mimică și în alte diverse forme. Însă cea mai importantă formă de comunicare rămâne cuvântul. E și una dintre caracteristicile prin care ne asemănăm cu Dumnezeu, în măsura în care cuvintele noastre sunt rostite spre slava Celui de sus și nu spre a comunica celorlalți răutatea din interiorul nostru. 

Tocmai despre muțenie și comunicare este vorba în Evanghelia acestei zile. Domnul Hristos a vindecat un om care era stăpânit de un duh al muțeniei, iar omul, eliberat de neputința lui, a început să vorbească. Între cei sănătoși se numărau însă unii care nu s-au bucurat de vindecarea celui înainte chinuit de diavol. Ba chiar, dimpotrivă, Îl acuzau pe Domnul că a făcut minunea cu ajutorul puterii lui Beelzebul, căpetenia demonilor. Nu negau miracolul fiindcă vedeau rezultatul lui. Însă considerau că minunea e doar un truc diavolesc. Astfel, Îl asociau pe Mântuitorul cu cei ce lucrează alături de duhurile întunericului. Făcând asemenea afirmații, ei se foloseau tocmai de capacitatea de vorbire în modul greșit, amintit mai sus, adică spre a răspândi otravă și nu lumină. La fel se întâmplă și cu bârfa sau vorbirea de rău a cuiva. Acest păcat reprezintă folosirea capacității cuvântătoare a omului spre a înjosi pe cineva. Desigur, există și judecăți de valoare negative față de oameni și persoane. Nu îi putem lăuda pe toți, iar dacă nu avem de lăudat pe cineva nu trebuie neapărat să tăcem. Însă, atunci când criticăm, pentru a nu cădea în păcatul vorbirii de rău trebuie să argumentăm afirmațiile noastre. Simpla vorbire despre cineva sau ceva, fără vreo acoperire reală, nu face nimic altceva decât să ne asemene cu diavolul. Numai acesta prezintă lucrurile fără argumente sau cu argumente de suprafață ori aparente, încercând să ne înșele. Iar dacă noi, oamenii, nu doar că ne înșelăm singuri, ci mai înșelăm și pe alții, am ajuns vai și-amar de noi.

Domnul Hristos nu Se apără mereu împotriva celor ce-L critică, dar aici simte nevoia să o facă folosind un argument logic, de bun simț: dacă El ar scoate demonii muți cu puterea unui demon, înseamnă că răul surpă la rându-i alt rău. Împărăția răului se surpă prin ea însăși. Expresia românească „cui pe cui se scoate” e tocmai ceea ce vrea Iisus să demonstreze că e neadevărat. Nu se alungă un demon invocând un alt demon. Și dacă, totuși, acuzația criticilor ar avea cât de cât o argumentație, atunci El îi întreabă: „Dacă Eu scot demonii cu Beelzebul, (atunci) fiii voștri cu cine îi scot?” – aceasta fiindcă existau la vremea respectivă destui exorciști în Orient. Mulți dintre ei alungau duhurile apelând la amulete, formule magice, ritualuri și alte metode. Erau invocate adesea zeități orientale, nume secrete de îngeri reali sau imaginari, ca prin puterea acestora demonii să fugă. Aici, Domnul Iisus punctează bine, cerându-le criticilor să fie cel puțin la fel de atenți în analizele lor și atunci când e vorba de alți presupuși exorciști. Mai ales atunci când acești exorciști sunt tocmai fiii lor. Contrastând cu aceștia, Domnul mărturtisește că El scoate pe demoni „cu degetul lui Dumnezeu”, adică invocând puterea Celui Preaînalt și nu a vreunui idol sau a altcuiva. Prin urmare, dacă ajutându-Se de această putere, dinaintea Sa demonii fug, înseamnă că Împărăția lui Dumnezeu este aproape de a se instaura pe pământ. Altfel spus, criticii sunt cumva obligați cu argumente logice să accepte proximitatea Împărăției lui Dumnezeu pe care Iisus o vestea. 

Finalul Evangheliei acestei zile este poate ușor încâlcit, Domnul folosindu-se de o comparație: „Când cel tare şi înarmat fiind îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace. Dar când unul mai tare decât el vine asupra lui şi-l înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte”. Cei tari și înarmați sunt de fapt cărturarii, fariseii și toți iudeii care se simțeau siguri de credința lor și de modul în care ei o practică. În schimb, „unul mai tare” decât aceștia este tocmai Iisus, Care Se dovedește a deține o putere superioară. Din moment ce mulți vin la El ca să se vindece, ca să le fie exorcizați copiii sau rudeniile, înseamnă că El are o putere mai mare decât cea a criticilor Săi. Prin urmare, Domnul învingând în această comparație imaginară de putere, îi va goli pe cărturari și farisei de „armele” pe care se bizuiau, adică le va demonstra că argumentele logicii lor sunt greșite sau slabe. „Prăzile” lor vor fi împărțite, adică puterea sofismelor lor va ajunge să fie desconsiderată de oamenii care vor cunoaște adevărul. Astfel, cei care sunt în postura de adversari ai Mântuitorului vor ajunge să piardă ceea ce ei credeau a fi obiecte în posesia lor: adevărul, dreptatea, cucernicia. Fiindcă fără Hristos, căutarea adevărului și a dreptății sunt o risipă de timp, de energie, o cheltuială inutilă care nu duce în final la nimic.