N-a ajuns bine avocatul să-şi termine fraza lui şi în foişorul slab luminat am primit o vizită neaşteptată. În uşă a apărut un Monah bătrân, cu totul alb, cu o severitate dulce pe faţă şi privirea adâncă, de parcă vedea viaţa viitoare. înalt şi cu o barbă mare, semăna cu un profet din Vechiul Testament sau cu Noe, Avraam, Iacob...

Monahul Hrisostom s-a ridicat şi ne-a prezentat pe venerabilul Bătrân:

– Preabunul părinte Teolipt, a zis, şi-l îndemnă să se aşeze.

Noi i-am sărutat dreapta, în timp ce el s-a întors cu bunătate spre monahul Hrisostom.

– Nimeni, frate, nu e bun decât unul Dumnezeu...

Am fost prezentaţi pe rând şi el ne-a urat: “Bine aţi venit”.

– Continuaţi discuţia Dvs., a zis Bătrânul, şi şi-a rotit o privire scrutătoare spre noi toţi. Prezenţa fratelui Hrisostom e o garanţie că vorbiţi despre lucruri duhovniceşti.

– Da, părinte, a zis Monahul Hrisostom, vorbeam despre frumuseţile Sfântului Munte şi mai în general despre frumos.

– Adică despre frumuseţea naturală a Sfântului Munte? a întrebat Bătrânul

– Pentru început, prietenul nostru avocat ne-a citit o excelentă descriere a Sfântului Munte aparţinând bizantinului Gregoras, dar tema s-a deplasat pe tărâm duhovnicesc.

– Sigur, a zis Bătrânul cu glas adânc, Athosul prezintă un univers de frumuseţe inexprimabilă care, legat cu vieţuirea îngerească a Monahilor, alcătuieşte cum spune Sfântul Grigorie Palama, „un loc vestit şi venerat, vatră a virtuţilor, sălaş a tot binele, cort nefăcut de mână şi imagine a celor cereşti, loc liber de orice necurăţie şi mai presus de orice patimi reprobabile”... În această peninsulă sfântă toate dobândesc o adâncime metafizică, iar înfăţişarea şi forma sensibilă a Athosului nu sunt lipsite de oarecare semnificaţie tainică. Nu ştiu dacă şederea mea de mult timp în Sfântul Munte şi dragostea mea faţă de Monahism nu m-a făcut să-l văd în acest fel. În orice caz pe cerul azuriu al Athosului cred că văd coruri de îngeri care laudă pe Domnul. Primăvara parcă aud melodii dumnezeieşti din ţara Celui mai presus de fiinţă. Prin măreţia sălbăticiei lor, furtunile tulbură în chip înălţător pacea mea. Cicloanele însoţesc ca un ecou rugăciunile mele „din adâncuri”. Vorbesc cu florile, atâta graţie au. Cred că dimineaţa vegetaţia luxuriantă se înroşeşte din invidie faţă de muşchiul reavăn care ascunde cu timiditate pământul feciorelnic. Iar în promontoriile dantelate ale Sfântului Munte, cu ieşirile lor ascuţite, care îl strâng ca un pumn, văd, în combinaţie cu albul strălucitor al „spumei mării”, o cunună de spini, ca o expresie plină de semnificaţii a vieţii martirice a Monahilor lui... dar şi ca un simbol al aşteptării dreptei răsplăţi de la Domnul Iisus, care preţuieşte luptele duhovniceşti.

– Dacă e poezie transfigurarea lucrurilor materiale în ceva mai sensibil, a zis teologul, atunci sunteţi un admirabil poet, venerabile Bătrân.

Bătrânul Teolipt zâmbi cu gravitate.

– Numai poet nu sunt. iubitul meu, a zis el. Ca Monah n-ar fi cu putinţă să fiu poet, în sensul actual. Monahul este, după vârsta duhovnicească un „bărbat”. Luminile-umbre, ritmurile, chipurile şi culorile, sunt pentru desfătarea „pruncilor”. Dar „chipul lumii acesteia trece” (I Cor. 7, 31), în vreme ce Monahul urmăreşte cele veşnice...

– Dar de ce aţi vorbit cu atâta poezie, dacă nu gândiţi poetic? a întrebat teologul.

– Monahul nu e un poet şi nici nu se ocupă cu cuvintele privitoare la „iubirea de frumos”. Faceţi evident o confuzie între spiritualitate şi estetică. Eu m-am folosit de anumite forme, ca să dau o expresie unor noţiuni din afara lumii. Dar nu rămân la aceste forme, nu rămân ţintuit în admiraţie faţă de frumuseţile pământului, fac pur şi simplu o înălţare anagogică. Obiectul privegherilor Monahului şi al ostenelilor lui zilnice este curăţirea inimii de multiplele ei excrescenţe nenaturale. Ca atare, noi n-avem timp pentru romantism, a zis Bătrânul şi a tăcut.

– Dar natura frumoasă nu influenţează binefăcător pe Monah? întrebă teologul. Nu este ea folosită pentru o înălţare anagogică. cum ziceaţi?

– Nu trebuie să-l influenţeze, a răspuns Bătrânul. Sau, mai mult, dacă-l influenţează, fie şi binefăcător, el trebuie să se îngrijească să se elibereze de influenţa ei, fiindcă aceasta este o dovadă că inima lui e scindată, că dă o parte a ei şi celor pământeşti, în vreme ce scopul e ca aceasta să se facă unitară şi să-şi deşerte întreg dorul spre Dumnezeu. Lupta Monahului e sever ascetică. Monahul e „filocalic” (iubitor de frumos) şi poet. Însă, al unei alte lumi. Cum să nu fie iubitor de frumos, cel care e în Dumnezeu? Dar frumosul este unit de noţiunea binelui şi a adevărului, în aşa fel încât nu putem să înţelegem un frumos neduhovnicesc şi neadevărat. Pornind de la acest fapt, suntem călăuziţi în mod necesar spre sfera Frumosului suprem, unde tronează adevărul şi viaţa în Dumnezeu...

– Până când vom ajunge la starea aceea, din care am putea să ne înălţăm în sfera Frumosului suprem, pentru ce nu trebuie să primim formele frumosului pământesc, fără să greşim, a observat teologul?

– Dacă inima noastră n-a devenit încă curată, e evident că şi formele frumosului nu putem să le privim curat, deci fără să păcătuim, fiindcă „toate sunt curate celor curaţi” şi pentru că „nimic nu este întinat decât pentru cel care socoteşte că ceva este întinat, pentru acela este întinat” după de Dumnezeu insuflatul Pavel (Rom. 14, 14). Aşa încât, în loc să acceptăm o vrajă mincinoasă, cu riscul de a moleşi sufletul nostru, se impune să ne întoarcem spre curăţirea noastră lăuntrică. Sufletul care nu este „contemplativ”, adică cel care nu are acea curăţie care-l duce la contemplarea lui Dumnezeu, vede lumea exterioară prin prisma patimilor lui. Cum, deci, poate fi folositoare vederea formelor frumosului? a zis Bătrânul...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 85-88)