Împărăția și talanții (Matei 25, 14-30)

Reflecții

Împărăția și talanții (Matei 25, 14-30)

Citită în cheie alegorică sau simbolică, Evanghelia de astăzi vine să ne vorbească despre noi. Despre faptul că e important să ne regăsim în chip responsabil în ipostaza celui care are în grijă un număr oarecare de talanți. Căci, cine nu a primit oare, de la Dumnezeu, talanți? Dacă ne considerăm stăpânii lor, ne mințim pe noi înșine. Suntem simplii chiriași ai darurilor pe care Domnul le-a sădit în sufletul nostru. 

Text și context

Din suita de relatări în cadrul cărora Mântuitorul vorbește despre Împărăția cerurilor și condițiile necesare primirii ei, face parte și pilda talanților. Prin analogie, cei de față sunt chemați să înțeleagă din conținutul ei, care sunt expectanțele lui Dumnezeu de la noi. 

Omul plecat departe

Domnul e asemănat cu un om care a plecat în depărtări pentru o vreme. Înainte de a face, însă, acest lucru, a lăsat în grija slujitorilor săi averea sa. Le-a încredințat-o temporar, nu definitiv. Cu gândul că aceștia vor folosi cum se cuvine cele primite și vor aduce și profit. Doi dintre ei își înțeleg misiunea. Cel care primește cinci talanți. Și cel cu doi se dovedește vrednic. Cel cu unul singur dă dovadă de lene acută. Nu profită nici el de pe urma avuției și nu-i lasă nici pe alții s-o facă. În vreme ce, ceilalți doi produc încă pe atât față de cât primiseră, celălalt îngroapă banii în pământ. 

Întoarcerea

Situația e modificată de faptul că, după o vreme, omul se întoarce. Cheamă slugile și le cere socoteală cu privire la modul în care i-au gestionat avutul. Toate trei se prezintă la raport. Restituie ceea ce primiseră. Doi dintre ei vin să arate că au reușit să dubleze cele încredințate. Omul e fericit. Decide să-i răsplătească pe amândoi. Cel de-al treilea a făcut lucrurile într-o manieră diferită. Una dezavantajoasă deopotrivă pentru el și pentru ceilalți. Decide să îngroape talantul pe durata absenței stăpânului. Astfel, îl restituie integral la întoarcerea lui. Din păcate, modul în care-l interpelează pe cel care tocmai lipsise, nu e unul fericit. Reușește să-L enerveze prin modul în care-și structurează discursul: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău”. Una dintre problemele pe care le pune această parabolă e legată, apodictic, de raportarea la divinitate. În fața lui Dumnezeu nu te duci cu obrăznicie. Nu pentru că El nu ar tolera-o. Nu e tiran și e oricând discurs la dialog. Însă, atunci când nu e rostul să spui anumite lucruri, mai bine te abții. Pe de altă parte, dacă atitudinea sa ar fi fost dublată de hărnicie, ar fi avut circumstanțe atenuante. Așa, nimic nu justifică o astfel de atitudine. Ca atare, e alungat din slujbă, iar talantul i se ia și e oferit celui cu zece. 

În loc de concluzii

Citită în cheie alegorică sau simbolică, Evanghelia de astăzi vine să ne vorbească despre noi. Despre faptul că e important să ne regăsim în chip responsabil în ipostaza celui care are în grijă un număr oarecare de talanți. Căci, cine nu a primit oare, de la Dumnezeu, talanți? Dacă ne considerăm stăpânii lor, ne mințim pe noi înșine. Suntem simplii chiriași ai darurilor pe care Domnul le-a sădit în sufletul nostru. Ființe care trebuie să-și conștientizeze rolul și să se străduiască să înmulțească cele primite. Altminteri, nu vom vedea Raiul. Nu e foarte greu. Dacă în sufletul nostru e dragoste, faptul de a lăsa să existe și în aproapele acest sentiment sublim, ori de a-l încuraja, ne face să înmulțim talanții. La fel se întâmplă de fiecare dată când îl ajutăm pe aproapele. Îndrăzniți!