Ceva asemănător se întâmplă și în spovedaniile de astăzi. Vin oamenii care caută dintr-o oarecare pricină să ducă o viață în sânul Bisericii – fie să o înceapă pe aceasta, fie să o mențină. Însă ei nu se socotesc pe sine ca fiind grav bolnavi. Adesea, oamenii care vin la preot pătimesc, dar nu întotdeauna putem spune că se întâmplă așa. Uneori, omul vrea să se spovedească, să se împărtășească, să trăiască o viață îmbisericită, însă este pe deplin incapabil să se căiască cu adevărat, nu înțelege că este păcătos, nu își simte păcatele.

Un astfel de om se limitează la o spovedanie formală. Și, în acest caz, preotului îi este foarte ușor să spună:

– Ei, bine, nu ai păcate așa de grave, n-ai greșit cu ceva greu – te iert și te dezleg mergi și te împărtășește! Slavă lui Dumnezeu, nu ai omorât pe nimeni, nu ești un hoț!

Dacă se are în vedere cât de împovărați sunt preoții de parohie, aceasta este un lucru pe deplin firesc. Însă, cu părere de rău, se întâmplă adesea ca un astfel de om să se afle în cea mai mare primejdie. Căci el pătimește de o boală veche foarte grea, de boala împietririi sufletești, boala cea aducătoare de moarte a nesimțirii păcatului, care poate să-l conducă către moarte mult mai devreme decât acesta își închipuie și care poate să-l împiedice să meargă pe calea aleasă. A scoate la iveală o astfel de pătimire și a convinge bolnavul să se pocăiască implică o mare nevoință, necesită mare pricepere, cere multă dragoste și purtare de grijă din partea duhovnicului.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 17-18)