Din clipa în care omul se pune în situaţia celuilalt, pe toţi îi poate iubi, chiar şi pe animalele domestice şi fiarele sălbatice. Pe toate le cuprinde înlăuntrul său şi atunci iese iubirea de sine din dragostea sa.

 

Când văd o fiară sălbatică mă gândesc că şi eu aş fi putut fi o fiară. Dumnezeu este stăpân peste toate şi ar fi putut să mă facă fiară. Atunci când mă pun în locul unei fiare, voi iubi şi mi se va face milă chiar şi de şerpi. Ei, oare mi-ar fi plăcut să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să mă încălzesc şi să fi venit un om să mă lovească şi să-mi zdrobească capul. 

 

Fiarele sălbatice simt dragostea cea dumnezeiască. O fiară poate deosebi un om care o iubeşte, de un vânător care vrea să o omoare. De omul care o iubeşte se va apropia, nu se va teme de el. Creadeam că aceasta se întâmplă la toate animalele sălbatice în afară de şerpi.

 

Însă am constatat după aceea că acelaşi lucru se întâmplă şi la ei. Chiar şi la viperă care, în comparaţie cu ceilalţi şerpi, este precum capra faţă de miel.

 

(Ieromonahul Isaac, Viaţa cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos)