Începuturile Marelui Inchizitor ţin de primii ani ai deceniului opt, perioadă în care Dostoievski scria Adolescentul; poemul va fi redactat în aprilie-mai 1879 şi, prin îndrăzneala opiniilor, prin tipul de erou pe care îl propune, prin interpretarea originală a Cărţii Sfinte, este de departe episodul cel mai interesant şi mai controversat al Fraţilor Karamazov. Nume de prestigiu din cultura rusă şi universală, simţind provocarea ilustrului predecesor, răspund acesteia fie în pagini de jurnal şi corespondenţă, fie în eseuri şi studii riguroase, precum cele din prezentul volum. În opera de ficţiune, după apariţia, de asemenea mută, din poemul lui Turgheniev – Hristos (1878) şi după convingătoarea Sa „coborâre” din Legendă, Iisus va fi o prezenţă tot mai obsedantă şi mai individualizată în creaţia unor M. Bulgakov (Maestrul şi Margareta), B. Pasternak (Doctor Jivago), I. Dombrovski (Facultatea de lucruri inutile), A. Soljeniţân Gospodăria Matrionei ca să-i pomenim numai pe ruşi. Evoluţia personajului în aceste „apocrife contemporane” nu depăşeşte cadrul evanghelic, taina „celeilalte lumi” şi a esenţei divine a Mântuitorului rămân pe mai departe ascunse, întrucât nici El, nici cei ce-L înfăţişează n-au dreptul „să mai adauge nimic la cele mărturisite odinioară”, chiar şi atunci când raportarea se face de pe poziţii necreştine şi vizează regnul animal, ca în cazul Eşafodului a lui Aitmatov.

Personaj absent în Dicţionarul lui Valeriu Cristea[1], Iisus „descinde necanonic” în toridul oraş andaluz din milă faţă de oameni, înduplecat de rugile celor „ce-şi păstraseră neştirbită cucernicia”. Recunoaşterea Lui de către mulţime, cele două atribute prin care se relevează – „nemărginita-I bunătate şi blândeţea” –, minunile săvârşite ca şi atunci, cu cincisprezece veacuri în urmă, sunt elemente ce asigură veridicitatea tabloului. Singurele cuvinte pe care le rosteşte, „Talifa-kumi”, trimit la scena biblică (Marcu 5-41), iar rechizitoriului aprins al cardinalului i se răspunde printr-un sărut, simbol al înţelegerii şi iertării. Tăcerea Sa a fost interpretată diferit, de la autor la autor, în numele uneia sau alteia dintre Biserici. Credem că Berdiaev este cel mai aproape de adevăr, când spune că „muţenia blândă a lui Hristos influenţează într-un mod mai hotărât decât întreaga argumentaţie a Marelui Inchizitor”[2]. Din această atitudine a Primului derivă forţa indiscutabilă, demnă de respect, care-l face în cele din urmă pe cardinal să-şi plece genunchii. Clemenţa de care dă dovadă Mântuitorul moaie îndârjirea bătrânului de nouăzeci de ani: „Inchizitorul tresare, ceva îi tremură în colţul gurii”, dar nu-i schimbă convingerile: el „stăruie mai departe, neclintit, în hotărârea lui”.

(Leonte Ivanov, fragment din prefața cărții Marele Inchizitor. Dostoievski în lecturi teologico-filosofice – lucrare în curs de apariție la Editura Doxologia)