Ziua a treia a Festivalului Internațional de Film „Quo Vadis” a început la Muzeul Mitropolitan din Iași cu un atelier pentru profesioniștii în cinematografie intitulat „Provocări și soluții. Cineaști în dialog”. Moderator a fost Chris Vlahonasios, directorul Festivalului Byzanfest, Australia, iar studii de caz au prezentat Josh David Jordan – regizorul filmului „Nebun pentru Hristos” – și Mandi Hart, producătorul filmului „Cei 21”.

Imediat după acest moment, a avut loc vernisajul expoziției de fotografie „Reîncadrând spațiul. Filmul ca istorie”. Expoziția este semnată de cercetătoarea Milja Radović, de la Research Centre Religion and Transformation in Contemporary Society, Viena, în colaborare cu artistul canadian Daniel Domig. Imaginile expuse reprezintă capturi de film care ilustrează fragmente din istoria Serbiei, încoronări, dar și momente din Primul Război Mondial. S-a dorit să se arate, astfel, cum poate fi citit filmul ca document istoric primar, dar și felul în care a evoluat tehnologia.

De la ora 16.00, la Ateneul Tătărași, a venit rândul filmelor.

S-a început cu „Cei 21”, un scurtmetraj regizat de Tod Polson care aduce în prim-plan martiriul celor 21 de creștini copți uciși de ISIS în 2015. Deși pare, la o primă vedere, o joacă, filmul are o forță documentară și emoțională rar întâlnită. Imaginile, inspirate din iconografia neo-coptică, fac chipurile martirilor să pară pictate cu lumină și durere – iar culorile spun mai mult decât ar putea să o facă vorbele. În doar 15 minute, Polson reușește să concentreze nu doar o tragedie istorică, ci și un imn al credinței neclintite. Pentru că 20 de egipteni și un ghanez refuză să renunțe la Hristos, iar gestul lor devine o icoană a curajului. Momentele de animație îmbinate cu fotografii reale și fragmentul video al execuției, fragment filmat de teroriști, emoționează profund. Nu se poate să nu te uimească seninătatea martirilor și curajul lor de a rămâne oameni ai lui Dumnezeu. Mai ales, nu se poate să nu te întrebi și tu: „Eu ce aș fi făcut?”... 

A urmat proiecția filmului „Vindecarea” și, din nou, întrebarea: „Eu ce aș fi făcut?”... Ivan Jović a construit o dramă rară prin delicatețea ei. Într-un colț uitat al Serbiei, un călugăr ortodox fuge de lume, din lume, din sine. Trăiește cu amintirea pierderii soției și a copilului său și se oferă cu totul lui Dumnezeu. Aparent, cu totul – căci rana lui îl ține captiv. Are nevoie de vindecare și de viață în aceeași măsură în care se încăpățânează să ude zilnic un copac uscat și fără de scăpare. Are nevoie de vindecare și de viață în aceeași măsură în care un bunic musulman se zbate pentru sănătatea nepotului său – iar pentru asta se smerește pe sine, urmând, urmărind, implorând călugărul să se roage lui Dumnezeu pentru băiat. „Sunt bolnav pentru că tatăl meu l-a ucis pe copilul tău?”, întreabă inocența captivă în ghearele morții. Și realitatea aceasta sfredelește inima călugărului. Lupta lui e una pentru vindecare – dar aceasta nu poate veni decât prin iertare. Prin sinceră iertare, prin credință și suferință, prin respectarea poruncii iubirii.

Despre iubire și despre aproapele, despre curaj dus până la inconștiență și, apoi, despre inconștiență fără de curaj și fără de iubire... despre toate astea a fost, mai apoi, „Alexandra”. Un film. Și un strigăt. Diana Busuioc Angelson, regizoare, scenaristă și interpretă a rolului principal, semnează o dramă intensă și dureroasă inspirată de realitatea cazurilor Alexandrei Măceșanu și Luizei Melencu.
În centrul poveștii se află Angela Popescu, dispecer 112, o femeie aparent obișnuită dar care, într-un moment-limită, devine eroină. Salvează o adolescentă răpită și ajunge ea însăși victimă. Dispare și e găsită după 4 ani lungi cât o viață! Aproape 100 de minute se învârt în jurul Angelei, al curajului ei, al felului în care gândește ea. „N-am făcut nimic special”. „Nicio mamă nu merită să treacă prin durerea de a-și pierde copilul”.

Urmează întrebarea din mintea noastră: „Eu ce aș fi făcut?”... Filmul e intens. „Alexandra” pare a fi nu doar o poveste despre eroismul unei femei, ci o oglindă a unei societăți care învață, poate prea cu încetinitorul, ce înseamnă să nu mai taci. Și, apoi, tăcere. Oglinda se sparge. Descoperim că Alexandra e moartă de patru ani, iar dispecerul de serviciu nu s-a implicat mai deloc în cazul ei. „Românii nu L-au uitat pe Dumnezeu.” Sau L-au uitat? Cine mai știe? Și cine își poate permite să-i judece pe cei din jur? „Eu ce aș fi făcut?”...