Îndumnezeirea este posibilă datorită energiilor necreate ale lui Dumnezeu – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos
Desăvârşirea morală nu este de ajuns pentru om. Nu este de ajuns pentru noi să devenim pur şi simplu mai buni decât înainte, să săvârşim acte morale. Noi avem ca obiectiv final să ne unim cu Însuşi Dumnezeu. Acesta este scopul creaţiei universului. Este ceea ce noi dorim. Aceasta este bucuria noastră, fericirea şi desăvârşirea noastră.
În Biserica Ortodoxă a lui Hristos, omul poate ajunge la îndumnezeire pentru că, după învăţăturile Bibliei şi ale Părinţilor Bisericii, dumnezeiescul har este necreat. Dumnezeu nu este numai esenţă, aşa cum crede Apusul; El este şi energie. Dacă Dumnezeu nu ar fi decât esenţă, noi n-am putea fi în comuniune cu El, pentru că Fiinţa lui Dumnezeu este înfricoşată şi de neajuns pentru om, în conformitate cu declaraţia: „nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20).
Să dăm un exemplu oarecum pertinent luat din cele omeneşti. Dacă apucăm un fir electric neizolat, o să murim. Cu toate acestea, dacă putem branşa o veioză la acest fir, vom fi luminaţi. Vom vedea, vom aprecia, vom fi asistaţi de energia curentului electric, însă nu vom fi în măsură să-i apucăm fiinţa. Să spunem că ceva asemănător se întâmplă cu energia necreată a lui Dumnezeu.
Dacă am fi capabili să ne unim cu fiinţa lui Dumnezeu, şi noi am deveni dumnezei în fiinţă. Cu alte cuvinte, totul ar deveni un dumnezeu şi ar fi o asemenea confuzie – astfel încât nimic nu ar fi în fiinţă un dumnezeu. În câteva cuvinte, este ceea ce cred cei din religiile orientale, de exemplu în hinduism, unde Dumnezeu nu este o existenţă personală, ci o putere indistinctă dispersată prin toată lumea, la oameni, animale şi în obiecte.
Încă o dată: dacă Dumnezeu ar avea doar fiinţă dumnezeiască – la care nu putem participa – şi nu ar fi avut energiile Sale, ar rămâne un Dumnezeu autosuficient, închis în El Însuşi şi incapabil să comunice cu creaturile.
Dumnezeu, din punct de vedere teologic ortodox, face parte dintr-o Treime şi o Treime în Unul. După cum Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Dionisie Areopagitul şi alţi Sfinţi Părinţi o spun în repetate rânduri, Dumnezeu este plin de dumnezeiască iubire, de un eros divin pentru creaturile Lui. Pentru această iubire veşnică şi extatică care este a Sa, El iese din Sine şi caută să Se unească cu ele. Acest fapt se exprimă şi se săvârşeşte prin intermediul energiei Lui sau, mai bine zis, al energiilor Lui.
Cu energiile Lui necreate, Dumnezeu a creat lumea şi continuă să o ocrotească. El dă fiinţă şi substanţă lumii noastre prin ale Sale energii creatoare de fiinţă. El este prezent în natură şi ocroteşte universul cu energiile Lui ocrotitoare; El luminează omul cu energiile Lui luminătoare; El îl sfinţeşte cu energia Lui sfinţitoare. În sfârşit, El îl îndumnezeieşte cu energiile Lui îndumnezeitoare. Astfel, prin energiile Lui necreate, Dumnezeu pătrunde natura, lumea, istoria şi viaţa oamenilor.
Energiile lui Dumnezeu sunt energii dumnezeieşti. Şi ele sunt Dumnezeu, însă fără să fie fiinţa Lui. Ele sunt ale lui Dumnezeu şi, prin urmare, pot îndumnezei omul. Dacă energiile lui Dumnezeu nu erau dumnezeieşti şi necreate, ele nu ar fi Dumnezeu şi, prin urmare, nu ar fi în măsură să ne îndumnezeiască, să ne unească cu Dumnezeu. Ar fi o distanţă de nedepăşit între Dumnezeu şi oameni. Însă, în virtutea faptului că Dumnezeu are energii dumnezeieşti şi, unindu-Se cu noi prin aceste energii, noi suntem în stare să fim în comuniune cu El şi să ne unim cu harul Lui, fără a deveni identici cu Dumnezeu, ca şi cum aceasta s-ar petrece dacă noi am fi uniţi cu fiinţa Lui.
Atunci noi ne unim cu Dumnezeu prin energiile Lui necreate, iar nu prin fiinţa Lui. Aceasta este taina credinţei noastre şi a vieţii noastre ortodoxe.
Ereticii nu pot accepta aceasta. Fiind raţionalişti, ei nu deosebesc între fiinţă şi energia lui Dumnezeu. Prin urmare, spun că Dumnezeu este numai fiinţă. Şi pentru aceasta ei nu pot vorbi despre îndumnezeirea omului. Pentru că, după ei, cum ar putea omul să fie îndumnezeit, când ei nu acceptă faptul că energiile dumnezeieşti sunt necreate, ci le consideră create? Şi cum ceva creat, adică ceva în afara lui Dumnezeu, ar putea îndumnezei omul creat?
Ca să nu cadă în panteism, ei nu vorbesc deloc despre îndumnezeire. Care este, după ei, scopul vieţii omului? Pur şi simplu desăvârşirea morală. Cu alte cuvinte, întrucât omul nu poate fi îndumnezeit prin dumnezeiescul har, prin energiile dumnezeieşti, la ce-i mai foloseşte viaţa? Doar ca să devină moralmente mai bun. Însă desăvârşirea morală nu este de ajuns pentru om. Nu este de ajuns pentru noi să devenim pur şi simplu mai buni decât înainte, să săvârşim acte morale. Noi avem ca obiectiv final să ne unim cu Însuşi Dumnezeu. Acesta este scopul creaţiei universului. Este ceea ce noi dorim. Aceasta este bucuria noastră, fericirea şi desăvârşirea noastră.
Sufletul omului, care este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, însetează de Dumnezeu şi doreşte unirea cu El. Puţin contează cât poate fi omul de moral, cât poate fi de bun, puţin contează numărul faptelor bune pe care le poate face… Dacă nu-L găseşte pe Dumnezeu, dacă nu se uneşte cu El, nu află odihna. Pentru că Însuşi Dumnezeu cel Sfânt a aşezat în el această sete sfântă, erosul divin, dorirea de unire cu El, spre îndumnezeire. El are în sine puterea iubitoare pe care o primeşte de la Creatorul lui, pentru a iubi cu adevărat, viu, dezinteresat, aşa cum Sfânt Creatorul lui Se îndrăgosteşte de lume, de făpturile Lui. Astfel încât, cu această sfântă râvnă iubitoare şi cu puterea de a iubi, se îndrăgosteşte de Dumnezeu. Dacă omul nu ar avea chipul lui Dumnezeu în el, el nu ar fi în măsură să-şi caute prototipul. Fiecare dintre noi este un chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este prototipul nostru. Chipul caută prototipul – şi numai când îl găseşte află odihna.
În secolul al XIV-lea a existat o mare tulburare în Biserică, tulburare provocată de un monah din Apus, Varlaam. El auzise că monahii din Muntele Athos vorbesc despre îndumnezeire. A fost informat că, după o luptă îndelungată, după curăţirea de patimi şi multe rugăciuni, aceştia se învredniceau de unirea cu Dumnezeu, de experierea Lui, de vederea Lui. El a auzit că vedeau lumina necreată pe care Sfinţii Apostoli au văzut-o în timpul Schimbării la Faţă a lui Hristos Mântuitorul nostru pe Muntele Tabor.
Însă, având duhul raţionalist eretic, Varlaam a fost incapabil de a pricepe autenticitatea acestor experieri dumnezeieşti ale smeriţilor monahi şi, astfel, a început să acuze monahii din Muntele Athos, ca şi cum ei ar fi cei rătăciţi, eretici şi idolatri. Cu alte cuvinte, el spunea că este cu neputinţă pentru cineva să vadă dumnezeiescul har, pentru că acesta nu ştia nimic despre deosebirea dintre fiinţa şi energia necreată a lui Dumnezeu.
După aceasta, dumnezeiescul har a făcut să apară un mare învăţător luminat al Bisericii noastre, athonitul Sfânt Grigorie Palamas, Arhiepiscop al Tesalonicului. Cu multă înţelepciune şi iluminare de la Dumnezeu, însă şi cu experiere personală, a spus şi a scris multe lucruri care învăţau, în conformitate cu Sfintele Scripturi şi Sfânta Tradiţie a Bisericii, că Lumina dumnezeiescului har este necreată; că este o energie dumnezeiască. Şi că, de fapt, oamenii îndumnezeiţi văd această lumină ca ultimă, cea mai mare experiere a îndumnezeirii (gr. theosis), şi că ei sunt văzuţi înlăuntrul acestei dumnezeieşti Lumini. Aceasta este dumnezeiasca slavă, strălucirea Lui, Lumina de pe Muntele Tabor, Lumina Învierii lui Hristos şi a Cincizecimii şi norul luminos din Vechiul Testament. Este lumina necreată a Dumnezeului cel Adevărat, iar nu cea simbolică – aşa cum gândeau Varlaam şi alţii ca el, care credeau în iluzia lor.
Ca urmare, în cele trei mari sinoade de la Constantinopol, Biserica întreagă l-a îndreptăţit pe Sfântul Grigorie Palamas, declarând că viaţa în Hristos nu este doar zidirea morală a omului, ci îndumnezeirea – şi că aceasta înseamnă participare la dumnezeiasca slavă, la o vedere a lui Dumnezeu, a harului Său şi a Luminii Lui necreate.
Îi suntem deosebit de recunoscători Sfântului Grigorie Palamas pentru că, odată cu iluminarea pe care a primit-o de la Dumnezeu, odată cu experierea şi teologia lui, ne-a oferit învăţătura şi experirea veşnică a Bisericii cu privire la îndumnezeirea omului. Un creştin nu este creştin pur şi simplu, pentru că este capabil să-I vorbească lui Dumnezeu. El este creştin pentru că este capabil să aibă o experiere a lui Dumnezeu. Şi aşa cum, atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva şi când vorbeşti cu el, îi simţi prezenţa şi îi apreciezi prezenţa, tot la fel este şi în comuniunea omului cu Dumnezeu: există nu o simplă relaţie exterioară, ci o unire mistică a lui Dumnezeu cu omul în Duhul Sfânt.
Citește și:
Îndumnezeirea, scop al vieţii omului – Arhimandritul Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriou, Athos
Bucuria celui ce regăsește și bucuria celui regăsit
Când sunt slab, atunci sunt tare – în căutarea libertății lăuntrice
Traducere și adaptare:Sursa:Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro
