Noi, având împreună cu Daniel tăria harului lucrător, păziți de puterea lui Emanuil, prin toate armele cele nematerialnice, încingându-ne platoșa dreptății și sabia duhului, credem cuvântului lui Dumnezeu. Precum acela oarecând a omorât balaurul și a sfărâmat pe Bel, la fel și noi să-l doborâm pe diavolul și pe cei dimpreună cu el, care-și șerpuiește împotriva noastră coada lui răsucită.

Dumnezeu a făcut în așa fel încât să nu ne ascundă nouă lucrătura lor, arătându-ne de trei și de patru ori natura fărădelegii și a păcatului, care și-a vărsat duhoarea, având nesfârșită rana. Datu-mi-s-au ochi să văd patimile răutății celei ce se înalță de la ea. Și nici așa nu am înțeles sfârșitul ei. Dar și aceea sufla duhoare. Pentru aceea am fugit de ea. Și, iată, era curvia. A strâmtorat sufletul meu duhoarea acestora două, curvia și răutatea, zic. Și am căutat să fug de ele și iată, nu era loc, fiindcă tot pământul era plin de duhoarea lor. Și au strigat către mine cu glas mare: „O, copile, pentru ce fugi de noi? Căci frumusețile noastre sunt dorite foarte oamenilor. Însă Dumnezeu pentru faptul că Îl iubești sincer, ți-a arătat necinstea noastră și duhoarea pe care, suflând, o vărsăm peste toți”.

Când însă m-am înfricoșat de acestea, a venit un sfânt din Cer și izbăvindu-mă, m-a întărit și au dispărut acelea de la fața mea și nu s-au mai arătat deloc. Și s-a depărtat duhoarea lor de la mine.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 108)