Nici nu știu dacă ziua de Paști ar trebui să aibă un text în călătoria noastră spre Zorii Învierii. E Lumină! Dinspre mormânt răzbat până la noi alămurile unei emoții fără precedent în istorie și care nu poate fi distorsionată de niciunul dintre „cumpărătorii” de paznici. Oricât de fără griji i-ar face pe soldații ce păzeau Mormântul, „șpăguitorii” liniștii din Zorii Învierii nu se pot plăti pe ei. Nu se pot minți prin plata unei liniști inutile. Sau se pot minți, dar asta nu le aduce nicio bucurie. 

M-am gândit deseori cum poate Iubirea Înviată să-și pedepsească delatorii și răstignitorii. Acum știu. Le-a oferit o bucurie de care ei nu au nevoie. Și pentru că îi irită, nici nu le mai oferă posibilitatea de a-L vedea înviat. Hristos Domnul Cel Înviat nu are de dovedit nimic nimănui dintre cei care nu-L iubesc. Nu se vrea crezut, ci iubit, iar asta schimbă întreaga perspectivă asupra Învierii Sale. 

Altfel stau lucrurile în zorii alergării femeilor mironosițe la Mormânt. Ele sunt întâmpinate de bucurie. Priviți la graduarea vestirii Învierii. Pentru că bucuria poate speria un suflet cuminte la fel de mult precum frica, Hristos Domnul Își trimite mai întâi Îngerul – ca la prima Bună Vestire adresată Maicii Domnului – ca să moduleze tonul vestirii. Cuvintele lui sunt simple. Îngerul le știe, știe și că Îl caută pe Iisus cel Răstignit. Nu, nu pe Iisus Învățătorul – cum Îl va fi identificat deja Maria Magdalena la capăt de grădină – și nici pe Iisus Făcătorul de bine și de minuni. Nu. Pe Răstignitul. 

Femeile își căutau curajoase Mortul lor, pe Condamnatul ce agitase întreaga cetate a Ierusalimului cu Pătimirea Sa. Nu se păstrează în nicio descriere contemporană, anterioară ori ulterioară, momente de grozăvie ca acelea descrise în Patima Sa. Atât de multă ură pentru un singur Om! Se vădește atât de multă lașitate în comportamentul celor care trebuiau să țină Legea, încât curajul femeilor pare deja o roadă a Învierii. 

Îngerul le spune franc, sincer ca un mesager ceresc: „Nu este aici, a înviat, precum a zis; veniți să vedeți locul unde a fost pus Domnul!”. Nu le ascunde golirea mormântului, dar nici nu insistă. Hristos Înviat este fundamentul Mormântului, dar El nu mai este acolo. Taină geu de purtat pentru unii până astăzi. Le grăbește pe femei să anunțe pe ucenici că Domnul va merge în Galileea, după cum le-a și spus. Și încheie: „Acolo Îl veți vedea!”. Bucurie și teamă. Amestecate în inima curajoasă a femeilor care nu înfruntau doar răcoarea dimineții, ci și incredibila ură care înghețase cosmosul întreg. Poate că simțindu-le starea, Domnul nu stă deoparte. Se arată femeilor și le spune: „Bucurați-vă!”. Le îndeamnă să prindă în inimă bucuria, să o transforme în bucurie. Nu vi se pare minunată reacția Răstignitului? Se întoarce în lumea răstignirii Lui vestind Bucuria și, prin ea, Iertarea. 

Ce recunosc femeile nu sunt doar cuvintele, ci conținutul lor. Așteptau ca aceasta să fie Venirea Lui între ele? Nu știm. Dar tonul blândeții care încurajează bucuria e limpede că numai El, Înviatul nostru drag, putea să-l aibă. E ca atunci când un nevăzător aude prin ceața întunecată a orbirii cuvântul părinților săi, ai celor dragi. Îi știe dincolo de întuneric. Și oricât și-ar preface vocea, el simte tonul din spatele vocii. Inima care urcă în gât. Pentru că vreau să fiți convinși că nu doar femeile erau cuprinse de frică și bucurie, ci și Domnul Hristos. Nu Se întoarce la viață ca un „fapt divers”, ci cu siguranța unicității Iubirii care irumpe din moarte. 

Îi cuprind picioarele – asemeni femeii cu mirul revărsat din alabastru – nu doar ca un simplu gest de prosternare, ci și ca unul de recunoaștere. Dacă Toma recunoaște dumnezeierea după coasta împunsă, femeile mironosițe au la îndemână picioarele Sale rănite de cuie, arse de setea din de lovituri și ură. Dumnezeu-Omul se așează la îndemâna vederii lor pentru a le vindeca frica și a rămâne bucuroase. De nu L-ar fi identificat, vă asigur că nu I s-ar fi închinat și n-ar fi trecut din bucurie în acel „nu vă temeți” cu puterea ce aveau să o dovedească până azi, dincolo de moartea lor. Pentru că în locurile unde sunt așezate la închinare, spre creșterea bucuriei noastre, moaștele lor lucrează, zorii Învierii rourând cu minuni și iubire trăirea lor cea dincolo de moarte. 

La sfârșitul Evangheliei ne rămâne pe buze gustul amar al parșiveniei ascunse după cuvinte meșteșugite și promisiuni de bani. Mereu Hristos cade între interesele fariseilor și soldații năimiți ai oricărei puteri politice. Puterea Lui este însă Înviere, în ciuda scenariilor lor mincinoase. Lovește cu Învierea în iad și iadul nu le mai poate șopti idei celor care vor să-I ascundă Învierea. Și apoi, sub ce obroc se poate așeza un răsărit de soare dacă o lumină nu poate fi învinsă, oricât de mică ar fi ea, fie și lanterna de la telefon atunci când înseamnă gest de libertate? 

Zorii Învierii umplu lumea. Hristos se întâlnește cu Apostolii, care I Se închină și primesc binecuvântarea iertării. Vor purta învățătura Lui până dincolo de marginile cunoscute atunci ale lumii. Și vor boteza, amintind mereu Bucuria Treimii Celei de o ființă în Zorii care aprind lumea. Botezul aduce de-a pururi aminte că fiecare om care e părtaș Lui este un candidat la Înviere. 

Bucurați-vă, rogu-vă, de darul acesta de Lumină care vindecă lumea de ură! Suntem toți, din toate timpurile, adunați sub chemarea dimineții Învierii. Nu vă temeți. Mereu Hristos ne întâmpină. Se arată. Ne încurajează. Iar moartea tace zgribulită în minciuna neputincioasă a delatorilor Învierii. Bucurați-vă! Adevărat a Înviat!