Privind în adâncul istoriei, observăm că obiceiul nu își are originea în creștinism, ci în tradiția iudaică. În Vechiul Testament, mielul pascal era jertfit la porunca lui Dumnezeu, în amintirea eliberării poporului ales din robia Egiptului, iar sângele lui devenea semn al izbăvirii (cartea Ieșire, capitolul XII). Această jertfă avea însă un caracter prefigurator, arătând spre jertfa desăvârșită a lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, Cel ce Se aduce pe Sine pentru viața lumii. În lumina Noului Testament, sensul Paștilor se schimbă radical: nu mai este vorba de jertfirea unui animal, ci de participarea la Jertfa lui Hristos, prin viață curată și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său.

Este adevărat că, în timp, creștinii proveniți din mediul iudaic au păstrat unele dintre vechile practici, între care și consumul mielului pascal. De aici, prin conviețuire și influențe culturale, obiceiul s-a răspândit și în spațiul nostru, întâlnindu-se cu tradițiile pastorale ale strămoșilor, pentru care oaia și produsele ei ocupau un loc central în viața cotidiană. Astfel, ceea ce era cândva o poruncă religioasă pentru evrei a devenit pentru creștini o practică alimentară încărcată de simbol, dar lipsită de caracter obligatoriu.

Biserica nu a transformat niciodată consumul mielului într-o condiție a sărbătorii. Dimpotrivă, glasul Apostolului Pavel răsună peste veacuri cu aceeași putere: „Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului” (I Corinteni 5, 7-8). Accentul cade, așadar, nu pe ceea ce punem pe masă, ci pe ceea ce purtăm în inimă: curăția, pocăința, înnoirea vieții.

Această înțelegere este confirmată și de rânduiala liturgică. În noaptea Învierii, când credincioșii aduc la biserică darurile pregătite pentru masa pascală, preotul nu binecuvântează un singur fel de carne, ci toate mâncărurile. Rugăciunea vorbește despre „mâncărurile de carne”, amintind de jertfele vechi-testamentare – ale lui Avraam, Abel sau din parabola fiului risipitor – fără a impune însă o anumită alegere. Prin aceasta, Biserica arată limpede că nu alimentul în sine are valoare mântuitoare, ci recunoștința și sfințirea vieții prin harul lui Dumnezeu.

În consecință, nu există o obligație de a consuma miel la Paști. Cine păstrează acest obicei o face din respect pentru tradiție și pentru simbolul pe care acesta îl evocă. Dar a reduce sărbătoarea Învierii la un gest culinar înseamnă a pierde din vedere esențialul. Adevărata pregătire pentru Paști nu se face în bucătărie, ci în adâncul sufletului, prin lepădarea de păcat și prin apropierea de Mântuitorul Hristos. De aceea, înainte de a gusta din bucatele pregătite cu grijă, suntem chemați să ne împărtășim mai întâi cu Hristos, adevăratul Miel pascal, Cel ce S-a jertfit pentru noi și ne-a deschis calea vieții veșnice. Numai astfel masa noastră devine cu adevărat pascală, iar bucuria sărbătorii capătă sensul ei deplin.