Abia întorși din oboseala nopții care ne-a adus Învierea prin slujba ei cu totul specială, ne aflăm dinaintea unei construcții liturgice, de asemenea, deosebite. Fără a exagera, gândul scrierii acestor rânduri la sfârșitul meditațiilor din seria „Zorilor Învierii” mi-a venit în urmă cu ani, ca răspuns la „rânjetul” de satisfacție al unora care ziceau că ortodocșii slujesc două Învieri și nu una (așa cum credeau că la Bobotează nu facem altceva decât să rebotezăm comunitățile noastre).

Semn de supărare pe inteligența întrebării, astfel de afirmații mi-au adus mereu aminte de cei care filmau la Praznicul Sfintei Parascheva, cu obstinație, doar acele părți din coadă care le conveneau, spre a fi prezentate drept publicitate negativă. Eu mai râd câteodată, să mă iertați, și spun că oamenii care vin întru cinstea Sfintei sunt tot mai greu de transmis de către rețelele de cancan, pentru că așteaptă decent, cuminte și destins întâlnirea cu minunea.

Din punct de vedere liturgic, slujba numită a „celei de-a doua Învieri” este Vecernia Duminicii Paștilor și are drept miez Evanghelia de la Ioan (20, 19-25). Pe de o parte, este vorba despre o poveste din „seara” Învierii – deși mi-e greu să uit că Învierea deschide, în fapt, o zi fără de sfârșit firii omenești – în care Apostolii, ascunși de frica iudeilor, primesc vizita Celui Ce Este Învierea. Învierea caută frica și o vindecă. Dacă este să îi credem pe arheologii biblici, știm că locul era același în care avusese loc Cina cea de Taină, în limita cartierului esenienilor, dincolo de poarta lor, nu departe de casa unde se adăpostise Maica Domnului.

Astăzi, locul este marcat de un larg triclinium, parcă „suspendat” deasupra mormântului unde, după tradiție, se află îngropat David, regele profet. Prin ușile încuiate ale locului, Hristos intră și le binecuvântează viața Apostolilor, dăruindu-le pacea Sa și puterea de a ține sau de a dezlega păcatele oamenilor. Lipsește Toma, dar asupra amănuntului legat de nevoia sa de confirmare a identității Înviatului prin atingerea rănilor Domnului Hristos, sper să vorbim mai pe larg în duminica dedicată „necredinței” sale.

Evanghelia aceasta este uimitoare pentru că ucenicii, ca oameni care văzuseră deja ura și cărora moartea le respirase foarte aproape de suflet, se așteptau ca întâlnirea cu Hristos să nu fie una de rutină. În fond, Îl părăsiseră. Acolo, în mijlocul șacalilor cu ifose de țârcovnici morali. Pe lemnul care-i amenințase, în fapt, și pe ei cu moartea. În valea din spatele Golgotei unde numai Ioan cel tânăr și femeile mironosițe, în mijlocul cărora strălucea în harul suferinței Maica Domnului, Îi urmaseră Condamnatului. 

Ei, probabil, erau deja ascunși de frica iudeilor. În locul în care se adăposteau, au primit vestea Învierii. Nu au crezut, iar Petru și Ioan au fugit să afle dacă este adevărat. În fața adevărului au răspuns cu o spaimă firească. Nu e deloc ușor să vezi un mormânt gol din care Omul pe care L-ai iubit, dar pe care știi că L-ai lăsat singur, a înviat. Interesant este că relatarea ajungerii lui Petru și Ioan la groapă este mai degrabă o constatare decât o verificare propriu-zisă și că descoperirea stratului de piatră golit de lumină este echivalentă cu Întâlnirea Învierii. 

Dar Întâlnirea Învierii are loc dincoace de ușile încuiate. Acum știm că abia simțind real iertarea Domnului Hristos, ucenicii pot să transmită mai departe iertarea. De nu ar fi fost iertați, nu ar fi știut ce anume este Iertarea. O văzuseră oferită de Hristos odată cu vindecări și învieri, dar nu o simțiseră niciodată asupra propriului suflet. Nicio fărâmiță din întregul Iertării nu reușiseră să conștientizeze ca acum.

Ca preot, pot spune că deseori îmi pare că iertarea Domnului Hristos intră mereu prin ușile încuiate ale sufletului. Nu le forțează și nu le izbește cu autoritate, ci le depășește cu puterea Sa. Nu zdrobește porțile sufletului nostru, ci, prin puterea Duhului Său, le face transparente; le modifică natura și le face translucide, adică „prin care trece lumina”. Deseori am simțit în propria existență că vindecarea de încăpățânare Domnul Hristos nu a făcut-o „descăpățânându-mă”, ci dăruindu-mi limpezimea vederii locului și timpului în care zăceam de frica întâlnirii cu El, Blândul Iertător al vieții noastre și al lumii întregi.

Specială în Vecernia aceasta este citirea Evangheliei în cât mai multe limbi străine, inclusiv greaca veche și latina. Limbi „inutile” lumii, dar utile înțelegerii vechimii ritualului Bisericii. De fapt, lectura este legată de cuvintele Domnului rostite după ce le descoperă rănile Sale, ca semn al identității inalienabile în fața îndoielilor moderne, și după trimiterea lor după modelul propriei trimiteri de la Tatăl. Adaugă aceste cuvinte pe când suflă peste ei: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păpatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, ținute vor fi!”

Citirea în limbi străine a Evangheliei nu este o chestiune culturală, cât una de expresie a cultului. Se pornește cronometrul Cincizecimii! În Vecernia Învierii cinstim deschiderea perspectivei Cincizecimii, a Pogorârii Duhului Sfânt. Dovedire, pace, trimitere, suflare, iertare. Este un proces prin care Apostolii învață fundamentul apologetic al trăirii misiunii lor în Duhul Sfânt. Ei trec de la ascultarea a ceea ce văd, la împlinirea glasului celui de taină care le vindecă frica și le întărește pășirea pe apele tulburi ale lumii.

Fie-mi îngăduit să mergem cu povestea Evangheliei și a anului liturgic mai departe. Să trăim împreună perioada ce se numește a Penticostarului, cartea de cult pe care strana o ține la îndemână pentru a ne bucura de textele care tâlcuiesc Pogorârea Duhului Sfânt. Vom numi seria de episoade „Zorii Cincizecimii”, tocmai pentru că privim Ziua Cincizecimii ca pe un același Răsărit de Sus, precum Nașterea și Învierea Mântuitorului. Mergem, așadar, mai departe. Dar nu părăsim Ierusalimul, după porunca Mântuitorului, ci așteptăm suflarea de vânt care schimbă istoria lumii.

Vă mulțumesc pentru însoțirea de până acum! Cu voia lui Dumnezeu, continuăm urcușul înțelegerii noastre duhovnicești și spunem cu glas smerit, după cum rugăciunea Penticostarului ne îndeamnă: „Apropie-Te de noi, Doamne, apropie-Te!”.