Marți seara, la Denia care vestește Miercurea Mare, aflăm așezat spre lectură textul-Testament din Ioan (12, 17-50). El este ecoul Evangheliei din Marțea Mare, care aduce aminte de cele zece fecioare cuminți care au știut cum să-L aștepte pe Mire și cu ele sunt amintite îndemnurile Domnului Hristos legate de o întreagă istorie a așteptării în cumpătare a schimbării lumii (Matei 24, 36-51; 25, 1-46; 26, 1-2). Dacă nu ești atent la tonusul liturgic al momentului, riști să crezi că este o simplă reamintire de poveste a Neamului lui Israel, când ea este, în fapt, o recentrare a atenției pe lucrul cel mai important al lecției Patimilor: privegherea!

De aici se naște unitatea acesta de Utrenii slujite la apus de seară. Din nevoia de a scurta timpul Pătimirii. Noaptea se scurtează și se liniștește, parcă, în Liturghie. Mirele vine. Este în urcușul spre Golgota și nicio intervenție de acum nu ajută câtă vreme atunci nu a încercat nimeni să oprească sarabanda nenorocită a rănirii Lui de moarte. Câtă vreme atunci... și mi-e teamă că și acum unii confundă creștinismul cu un soi narcisist de mărturisire: să se vadă ei mai mult decât Hristos! Ideile lor în dezbatere fiind, nu-i așa, mai importante decât trăirea Săptămânii Patimilor. O fac după modelul fecioarelor neînțelepte. Despre ele, Părinții Bisericii ne spun că arseseră uleiul necesar luminării căii Mirelui pentru că se priviseră îndelung să fie totul în regulă cu hainele lor. Ele să fie strălucitoare și bine așezate. Cele cuminți știau că nu privirea către ele e importantă, ci privirea către Cel ce vine. Nu e un conflict între două cete de femei așezate în slujba venirii Mirelui ci este un complex de iconologii care cuprind lumea mereu, generație după generație, cu aceleași metehne. De ce insistența pe priveghere și atenție? Tocmai pentru a sublinia că „nu-i Iuda singur vinovat”. Că neprivegherea noastră la vremuri diferite naște același efect: trădarea lui Hristos. Răstignirea Lui. 

Iată, Mirele vine! E strigăt de îngrijorare pentru cei care se cred mai importanți decât El și de bucurie pentru cei care cred că Hristos e mai important decât lumea întreagă. E parola ce precedă strigătul de biruință „Hristos a Înviat!”.

Suntem în ziua în care învățăm că nu putem să ne mărim statura prin gâlceava cu lumea. Nimeni nu adaugă de la sine nimic staturii sale dacă nu se fundamentează pe Darul lui Hristos, care este Crucea Sa. Fără smerenie și jertfă de sine nu există mesaj moral și vindecător la trauma etică a zilelor noastre. A sta de partea fecioarelor cuminți, nu înseamnă lipsă de reacție, ci cumințenie roditoare în lumină. Untdelemnul din candela vieții nu ne e dat ca să ne oglindim cu emfază în păreri de sine, cât în redescoperirea chipului slavei lui Dumnezeu în noi. În săptămâna Paștelui Crucii merită să învățăm că măsura împlinirii vieții noastre este împlinirea Crucii Lui în viețile noastre. Nu vânarea de vânt și nici vânturile schimbării revoltate sunt edificiile morale ale creștinului. Ci liniștea izvodită de trăirea Evangheliei.

În această zi, printre personajele aduse înainte – ca un repede înainte al firii umane – sunt și slugile care au prețuit cu proprie măsură talantul primit de la stăpân. Dacă avem ceva de invidiat la celălalt nu este numărul talanților, cât munca lui hotărâtă, curajoasă, aducând aminte – a câta oară – că Împărăția Cerurilor este numai pentru cei care o iau cu asalt. Evanghelia este, altfel spus, pentru curajoși. În vremea de-acum, a lașității de sistem, curajul înseamnă nu să-L înfrunți pe Dumnezeu, ci să descoperi în ce mod în toate înfruntările vieții e lângă Tine. Crucea Lui înflorind crucea ta!