Miercuri la Liturghie e liniștea Betaniei iarăși prezentă. Ni se reamintește momentul Ungerii din Betania, din casa lui Simon Leprosul. Reținem locul – acolo unde Lazăr va revedea zorii vieții celei după viață – și omul din casă, cel mai probabil unul dintre cei vindecați de Hristos de boala cumplită și amendabilă social a leprei. Amănuntele din Evanghelie nu mai cuprind nici o mustrare a gazdei – deși numele (Simon) gazdei este același cu cel amintit de Luca (7, 36-50) și gestul identic Matei nu reține un dialog între Hristos și Simon – ci a celor care ar fi trebuit să fie gazdele unei Veniri fundamentale, precum aceea a Întrupării Sale. 

Ucenicii sunt cei care reacționează. E risipă. Știm că Iuda dă glas teribilului adagio al gândirii care încă mai cotrobăie viscerele guralivilor manageri teoretici ai scoaterii din sărăcie a lumii: „De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor.” Inutilitatea unei reacții care strică bucuria unei femei. Hristos o taxează imediat cu o limpezime care merită reținută: „Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine...”. Ba, mai mult, explică de ce femeia o face, asumând turnarea mirului acestuia pentru a-L pregăti întru îngropare. Amănuntele din Matei sunt mai sărace dar mai profunde. Parfumul Mirului femeii va fi singura mireasmă omenească pe care o va simți la vremea comportării oamenilor ca niște animale care hăituiesc pe Dumnezeu. Lecția e vie încă. 

Grija de săraci e motivul ca Iuda – marele „pungaș” al episodului și al Evangheliei în cele din urmă – să alerge la negocieri pentru vânzare. Știe prețul mirului dar nu și al Mirelui ceresc. Oamenii Templului îi dau banii unei țarine, 30 de arginți, arătând cam la cât se reducea grija de cei săraci a lor. Litrele femeii cu mir scump au câștigat admirația lui Dumnezeu-Omul și pomenirea noastră. Arginții Iudei, o bucată de pământ stearpă, pierdută ai în istoria imobiliarelor cetății Ierusalimului. O dungă de nisip stropit cu sângele morții trădătorului care nici nu va apuca să atingă banii. Să urmăriți, dar nu foarte mult, câtă scrupulozitate pe mai-marii templului în refuzul de a reintroduce în tezaurul administrativ banii trădării. Prețul trădării nu poate sta laolaltă cu banii din rugăciuni și jertfe. Dar trădarea poate sta fundament curățirii lor de grija lui Iisus Hristos. 

Pe când eram mic, eram furios tare pe Iuda pentru gestul vânzării. Am văzut între timp iude mai ieftine și mai complicate. Absurde în trădarea lor. Ambițioase în prostie și răutate. Mi-am dat seama că nu pentru vânzarea lui Iuda e așezată iconologia acestei ungeri din Betania, ci pentru femeia care câștigă cu mirul din alabastrul ei albastrul cerului veșniciei. Gest de discreție, în ciuda faptului că o face public, și de boierie sufletească. Pentru a avea mirul, femeia – indiferent cine va fi fost ea Maria sora lui Lazări ori Maria Magdalena, de exemplu – va fi vândut tot ce avea. Pământ sau casă, moștenire ori afacere, ea a așezat toată evlavia ei în mireasma aceea pregătitoare a clipei morții. Mireasma prieteniei ei este, repet, singurul miros de om întreg la suflet care-L însoțește pe Hristos în teribila Pătimire care se deschide ochilor noștri.

În background-ul scenei de la Templu – care ajunsese mai degrabă un teatru ritualic decât loc de închinare și slavă adusă lui Dumnezeu, ceea ce trebuie să ne țină atenția vie mereu și mereu – fariseii par tăcuți și totuși dispuși să ucidă. Biserica așează aici, în Miercurea Mare a Paștelui Crucii, vânzarea lui Iisus dovedind viteza în care se vor desfășura de-acum lucrurile.

Săptămâna Patimilor este asemenea unui accelerator de atomi, un accelerator de timp și un sintetizator de istorie a omenirii. Contractă istoria pentru a o elibera spre Înviere. Iuda rămâne atins de perversiunea tranzacției și, în ciuda eforturilor ultimilor zeci de ani din teologiile liberale ce-i propovăduiesc predestinarea și iertarea, el rămâne băiatul de cartier – vecin la Ierusalim cu Ioachim și Ana – ajuns ucenic fără chemare. Căci e singurul despre a cărui chemare nu își amintesc Evangheliștii. Transformându-și slujirea în administrare de bunuri nu putea să evite căderea. Nu doar pentru că își dorea mai mult – în fond toți Apostolii se voiau un pic „șefi” – ci pentru că scurtează calea devenirii prin trădare. Cea mai Înaltă trădare. 

Femeia mironosiță, înainte de toate femeile mironosițe, Îl însoțește pe Iisus Hristos spre Mormânt. Va fi fost și în grupul ce-L privea de departe Pătimind și în grupul ce alergau – dis de dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii – spre Mormânt să se tânguiască și să ungă iar pe Domnul? Nu știm. Știm numai atât, că Trupul Celui Înviat miroase a mirul turnat de ea în Betania până la sfârșitul veacurilor. O femeie toarnă mir și se înveșnicește. Un Apostol „toarnă” pe Hristos și atinge iadul. Lecția slujirii e sinceră și adâncă. Mereu de partea lui Hristos înseamnă să-i înmiresmezi pătimirea cu dragostea ta. Să refuzi tranzacționarea cu Învierea la limita intereselor pecuniare. Și să nu uiți de săraci. Prieteni în veșnicie ai cheltuielii cu sens. Mirele vine. Gătiți-vă de Nunta Crucii!