Unul din preoții bătrâni pe care i-am admirat tare mult spunea că e „Împărtășanie de avarie” iar ceva mai apoi am stabilit cu el – care nu se mai putea ridica din pat- ca atunci când trebuie să fug la spital să îmi scrie pe telefon codul 112. Drept cod de urgență. Tot el m-a îndemnat să am grijă mereu de Împărtășanie mai mult decât de viața mea pentru că e Viața Mântuitorului care transferă viață celor care au nevoie de ea. Uneori în „avarie”.

Nu știu de ce mereu când citesc Evanghelia cu întâlnirea Domnului cu cei doi dintre ucenici – unul al cărui nume este Cleopa și altul pe care îl putem doar intui ca fiind Luca- la Cina de la Emaus îmi vine mereu în minte ideea acesta de Împărtășanie de avarie. Cei doi erau „avariați” sufletește de moartea Mântuitorului. Atât de supărați încât nu-L recunosc. Sau poate de supărare nici nu ridicaseră ochii să vorbească cu Cel „singur străin în Ierusalim”. Poate că avem de a face în denumirea acesta cu cea mai frumoasă definire a stării Mântuitorului după Înviere, dar ce zic, în timpul viețuirii printre noi. Singur ori în singurătate. Mereu înțeles și mereu de neînțeles pentru ei. Dumnezeu-Omul din care ei nu percep decât ca prin ceață pe Dumnezeu. E motivul pentru care Hristos Domnul insistă pe nevoia Duhului Sfânt. Pentru a ridica ceea ce părea de neridicat dintre omenire și Dumnezeu: ceața necunoașterii.

Ori Cina din Emaus este reprezentativă despre „cum se ridică” ceața aceasta care fractura, de fapt, posibilitatea vederii și trăirii lui Dumnezeu. Invitația la cină pe care cei doi ucenici răniți de moartea Celui Ce-L crezuseră Mesia – precum și era, dar nu aveau „amănuntul” Învierii Lui asumat, deși niște femei îi înspăimântaseră cu vestea acesta- pare a fi urmare a unei admirații născute ad-hoc, pe când Domnul le tâlcuia pe cale Scripturile despre El ca Mesia. cred că asta îl face pe Domnul fundamental Învățător. Nu obosește niciodată, învață mereu pe cei care au nevoie, sinceră, de învățătură. Nici moartea și nici Învierea nu-i schimbă programul didactic. Este El. Egal mereu cu Sine. Sinceritatea dureroasă a celor doi îi aduce dinainte drama celorlalți. Îi învață ca să învețe pe alții, să vestească pe alții. Dar nu din cuvinte iau curaj cei doi. Din cuvinte au curajul de a nu-L lăsa pe Străin să plece mai străin din întâlnirea cu ei. Îl cheamă să rămână cu ei prin cea mai frumoasă invitație rostită de om vreodată dinaintea lui Dumnezeu pe când Hristos cel Înviat „se făcea că merge mai departe”: „Rămâi cu noi, că este seară și ziua s-a plecat”. Domnul înțelege că durerea lor nu e născută din necunoaștere ci din lipsa unirii cunoașterii cu credința. Și le oferă hrana care ține credința unită de cunoaștere: Euharistia!

Hristos li se descoperă celor doi ca fiind Cel Înviat prin frângerea pâini, seara, la masa altfel la care este invitat. Binecuvântează, frânge și le dă Pâinea. Nu rostește nimic alta decât binecuvântarea. Dar ucenicii care plecaseră spre o țarină – fiecare își ascundea teama și dezamăgirea cum putea, am zice azi – se vădesc a fi plecat în mare grabă căci masa nu pare a fi ceva din cale afară de organizat. Ori aici, în prag de sărăcie, gesturile Domnului fac să strălucească un adevăr. Este El, Înviatul din morți. Și pe dată ce l-au cunoscut se și face nevăzut. Un student de-al meu hâtru, dar realist, a spus la o oră de seminar, pe când analizam împreună jaloanele unei predici la ziua acesta – rar predicată, din nefericire – că Hristos trece din fața ochilor lor, care în sfârșit se deschid să-L vadă în mâinile lor. Dincolo de plastia imagini înțelegem parcă mai adânc în ce mod anume Domnul luminează cunoașterea prin Euharistie. O desăvârșește. O conferă sincerității umane pentru a o ajuta să devină ceea ce este: cunoaștere mărturisitoare!

Ucenicii lasă tot și fug spre Ierusalim. Au o singură dilemă. Cum de nu a ars inima în ei în clipele în care le tâlcuia Scriptura despre Sine. Se vede că sunt ucenicii Lui. Nu pregetă să-L urmeze când îl redescoperă. Pentru îndoielnici e lecția modului în care se trece peste traumele legate de doliu și despărțire: prin cunoașterea Celui Înviat. Nici lecturi, nici fugi de sine, nici privirea în jos de parcă am fi vinovați de moartea celor dragi ori de boala lor. Nu. Ci ridicare frunții, inima săltată prin „lipirea” de Hristos.

În ultima vreme ați remarcat că oameni, altfel cotați cu un grad ridicat de inteligență, au vădit lipsă de discernământ continuând să arunce peste Înviere cu zoaiele incontinenței lor sufletești. Pare că îi mână câte un cineva să se aprindă la bordul sărbătorilor cu „piticisme” ieftine, reîncălzite an de an. Îi vedeți cum debranșați de la Lumina lui Hristos nu pot fi decât simpli spectatori ai unei istorii pe care, realmente, nu au puterea să o înțeleagă. Pot fi pe cale cu El, pot să-l asculte și unele momente par că Îl înțeleg dar nu îl invită pe Hristos să șadă la masă cu ei și nici ei nu au ochi să vadă rănile mâinilor care frâng Pâinea. Rămân oameni-față. Fără adânc de conștiință și uneori cu o gravă lipsă de bun simț.

Să nu vă tulburați. Ei sunt subiect de rugăciune cum noi suntem mereu subiect de rugăciune cu slăbiciunile și neîmplinirile noastre. Cu bune și rele suntem cam singurii care ne avem și pe niciunul dintre noi Hristos nu ne scoate afară din inima Sa. Pe Calea Emausului tot mai e ceva de făcut pentru noi. După e mai greu. Țineți dar aproape de modelul Hristos. Și ajutați-i să-L afle pe El nu pe voi. El, Singuratecul disponibil în permanență, Odihna celor obosiți și împovărați. Dese ori de ei înșiși.