În vechime, erau mulţi oameni ce nu ştiau să scrie, ci puteau doar să adeverească o scrisoare sau un docu­ment printr-o pecete, şi un rol hotă­râtor era jucat de acel inel pe care se găsea pecetea personală. Documen­tul pecetluit cu acea pecete era de ne­contestat. Tocmai acest inel este amin­tit în slujba logodnei. Când un om i-a dat altuia inelul, asta înseamnă că îi încredinţează viața sa, cinstea sa, avuția sa - totul. Şi iată, când cei care se cunună schimbă între ei inelele (anume am zis schimbă între ei, pentru că fi­ecare dintre ei îşi pune la început ine­lul şi după aceea, înainte de a-l lăsa pe propria mână, îl dă de trei ori soţului său/soaţei sale), când soţii schimbă între ei inelele ei îşi spun parcă: „Mă încred necondiţionat în tine, mă încred în tine, mă încred ţie pe mine în­sumi". Şi, bineînţeles, nu poate avea loc un asemenea schimb al inelelor în­tre oameni care săvârşesc doar o că­sătorie de formă sau una fără intenţia de a zidi o viaţă comună de la început şi până la cea de pe urmă zi.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina Iubirii, Editura Sophia, 2009,  p. 88)