Pustnicul a venit în pavilion, a urcat treptele, s-a înclinat cu smerenie şi s-a aşezat într-un colţ. Asceza îi săpase obrajii, privegherile îi adânciseră ochii, posturile şi-au pus pecetea lor sfântă pe faţa lui palidă, iar rugăciunile neîncetate dădeau chipului ascetic al Pustnicului nu ştiu ce măreţie stranie. Cât de răpitoare este priveliştea Pustnicilor Athosului! O desfătare pentru ochi. Literatura monahală îi numeşte „îngeri în trup”. Plimbându-se în Pustie, negreşit filosoful cinic Diogene şi-ar fi stins lanterna. Desigur, Pustnicul nu poate constitui integral un model pentru viaţa lumească, dar lumea creştină, însuşindu-şi duhul jertfei acestui credincios cu totul deosebit, ar putea să se apropie mai mult de Hristos, să devină mai consecventă cu propria ei Religie, mai folositoare ei însăşi şi aproapelui şi să lepede ipocrizia, care formează haina ieftină a sufletelor căldicele...

– De unde veniţi, frate? a întrebat Monahul Hrisostom.

– Din Pustie, a răspuns Pustnicul cu ochii plecaţi în jos, cum obişnuiesc să vorbească Asceţii.

– Aţi adus ceva lucru de mână pentru Mănăstire?

– Da, după porunca sfinţitului Egumen.

– Şi, dacă îmi permiteţi, al cui ucenic sunteţi?

– Al Bătrânului Dositei, care a adormit în Domnul zilele trecute.

– A! a zis cu admiraţie Monahul Hrisostom, ucenicul aceluia! Cu moartea lui a apus astrul cel mai luminos al vieţii contemplative aghioritice... Fie să avem parte de rugăciunile lui.

– Cum petreceţi în pustie, părinte? a zis teologul, adresându-se Ascetului.

– Cu rugăciunile Părinţilor, foarte bine.

– Sunteţi mulţumit de vieţuirea voastră în pustie?

– Ca să rămân acolo de bunăvoie, timp de 20 de ani negreşit că voi fi fiind mulţumit.

– Condiţiile vieţii voastre, preacuvioase, presupun că sunt foarte aspre.

– Nu chiar aşa, a zis Monahul, ci doar ascetice.

– Asceza aceasta pe care o faceţi o consideraţi indispensabilă încât la un anumit punct să atingeţi tiranizarea trupului vostru?

– Să mă iertaţi, a observat Ascetul oarecum mâhnit. Ca să vă răspund cum se cuvine, ar trebui să ştiu calitatea Dumneavoastră.

– Am studiat teologia.

– Ei, atunci veţi fi cunoscut aceasta din Sfinţii Părinţi, a zis Pustnicul cu o doză de suspiciune. De vreme ce Părinţii considerau asceza indispensabilă şi o aplicau la ei înşişi, lucrul este de la sine înţeles.

– Dar n-au exercitat-o, părinte, toţi Părinţii Bisericii, ci, după socotinţa mea, numai cei numiţi Ascetici, pe care trebuie să mărturisesc nu i-am studiat...

– Dar, frate, pe Părinţii Ascetici noi îi avem învăţători şi pe ei se sprijină viaţa noastră ascetică. Cum, însă, nu ştiţi că şi Părinţii care au desfăşurat o activitate socială au trăit toată viaţa lor ascetic, cu toate multiplele lor griji ca Episcopi şi Arhiepiscopi? Sfântul Ioan Hrisostom, de exemplu, nu s-a nevoit până la capătul vieţii lui martirice postind, priveghind în rugăciuni în timpul nopţilor în care era susţinut de funii pe care le numea „spânzurători”, luptându-se astfel cu nevoia naturală a somnului, chiar dacă în tinereţea lui trăise ani buni într-o mănăstire foarte aspră şi în pustiuri? Sau cum nu ştiţi că Sfântul Vasile cel Mare era un ascet, în deplinul sens al cuvântului, trupul lui foarte slăbit n-ar fi putut rezista nici la cele mai uşoare chinuri la care, cum se spune, l-a ameninţat să-l supună prefectul arian Modest? Sau, tot aşa, iubitorul de pustie Grigorie Teologul, „această bătrână lebădă a Pontului”, n-a fost oare un mare Pustnic, care, de dragul isihiei lui, a părăsit scaunul episcopal înalt şi atât de râvnit al Constantinopolului cu aceeaşi bucurie cu care mulţi s-ar grăbi azi către o simplă hirotonie în Diacon? Nu stau aşa lucrurile? Şi Pustnicul şi-a plecat cu smerenie ochii...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 174-176)