Inima este centrul suprafiresc, adică centrul duhovnicesc al tuturor darurilor Sfântului Duh și al tuturor faptelor bune, care își au sediul tot în inimă. Dacă punem străjer la poarta inimii pe minte, adică gândul cel bun, el nu va lăsa să intre înăuntru păcatele celor cinci simțiri, iar patimile cele ce ies din inimă le va opri, ca să nu se prefacă în păcate. Deci, paza inimii constă în a pune gândul portar al inimii pentru a opri orice cuget pătimaș să nu intre în inimă. Mintea, care intră în inimă, este foarte greu strâmtorată, căci la început se simte ca într-o temniță. Pe urmă, se deprinde și se simte foarte bine, căci inima este cămara firească a minții.

Trebuie să știm că inima, după mărturia Sfântului Vasile și a altor Sfinți Părinți, este cea dintâi născută între mădularele corpului nostru. Ea este, după același sfânt amintit, „rădăcina vieții”. Inima este scaunul, rădăcina, începutul și izvorul tuturor puterilor firești ale trupul și sufletului. Ea se zidește cu puterea lui Dumnezeu, înaintea celorlalte organe ale trupului, după mărturia Sfântului Vasile, care zice: „Inima nu numai că se zidește mai întâi, dar și moare în urma tuturor mădularelor”.

Inima este centrul mai presus de fire, căci harul lui Dumnezeu mai presus de fire, pe care l-am primit de la Sfântul Botez, se află în inimă, unde stă ca pe un tron. Acest lucru ne învață Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos în dumnezeiasca Sa Evanghelie, zicând: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

(Arhimandritul Ilie Cleopa, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Editura Teognost, Cluj- Napoca, 2004, p. 112)