Acea înfăţişare minunată a chipului Stareţului, pe care toți au văzut-o, a rămas aceeaşi şi în ziua următoare, când a avut loc înmormântarea. Trecuseră multe ceasuri, dar fața sfinţită a fericitului Stareţ şi-a păstrat o luminozitate neobişnuită. Părinţii din mănăstire au dat foarte puţine telefoane pentru a înştiinţa moartea Stareţului. Se pot număra pe degetele unei mâini.

Însă unul a chemat zeci de oameni, care după aceea au devenit mii. În scurt timp vestea s-a întins ca un foc care ardea mii de inimi. Toţi transmiteau vestea cea tristă la cât mai mulţi. Şi veneau atât de mulţi de parcă însuşi Stareţul ar fi tras clopotul. Însuşi Stareţul îi chema pe oamenii lui dragi.

Văzând sfintele moaşte şi auzind stihirile de înmormântare, lumea conştientiza mai profund adormirea Cuviosului Stareţ, înfricoşătoarea pierdere. Toţi credincioşii şi-au deschis buzele şi au umplut toate împrejurimile şi toţi munţii de strigătul: „Sfânt, Sfânt... Sfânt eşti!”

Atunci s-a deschis cerul şi a primit mărturisirea unanimă, ce izvora din mii de guri ca un tunet. Acesta însă nu era un strigăt de jale, nici de durere pentru pierderea Stareţului, ci un strigăt de biruinţă, o doxologie.... Toţi strigau: „Sfânt, Sfânt...”, dar simţeai că spun: „Viu este Domnul Dumnezeu”, Care întotdeauna ne dăruieşte sfinţi!

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 252)