Naturaliştii au un aparat care constă într-o farfurie mare concavă, care, primind razele de căldură, le focalizează într-un punct şi astfel aprinde materia pusă acolo. Ceva asemănător se poate face şi cu inima. Să adunăm în oglinda minţii noastre toate adevărurile şocante pe care ni le înfăţişează sfânta credinţă şi să le focalizăm în inimă. Strâmtorată şi pătrunsă din toate părţile de către ele, poate că ea va ceda în faţa puterii lor, se va înmuia, se va topi, va naşte aburi de suspine şi se va aprinde cu focul frângerii de inimă.

Adevărurile care pot înmuia inima sunt ştiute de toată lume; ele trebuie numai amintite. Să le luăm pe primele care ne vin în minte: nemărginita dragoste a Făcătorului şi Purtătorului nostru de grijă a fost jignită de păcat, făgăduinţele de la botez au fost călcate, prin păcatele noastre Îl răstignim din nou pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Îl vindem ca Iuda, Îl pălmuim, Îl scuipăm, Îl batjocorim; prin păcat pierdem toate înaltele întâietăţi creştineşti – şi nu numai creştineşti, ci şi omeneşti – şi ne asemănăm dobitoacelor. Pe deasupra, azi-mâine va veni moartea, iar dincolo ne aşteaptă hotărârea judecăţii dumnezeieşti, hotărâre pe care fără pocăinţă este cu neputinţă să o schimbăm.... Adunaţi în suflet aceste gânduri şocante, focalizaţi-le şi loviţi-vă cu ele inima. Asta s-o faceţi mai ales în vremea rugăciunii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, p. 41)