Suntem desprinși din liniștea comodității obișnuite. În seara care a trecut am auzit prima parte a Canonului celui Mare al Sfântului Andrei Cretanul. Uneori ne ia lectura și uităm să reținem câte o frază ori o săgeată de gând. E firesc. Textul mustește de o învățătură impresionantă asupra pocăinței și puterii firii umane de a se schimba prin harul lui Dumnezeu și puterea convertirii. Ceea ce mă duce mereu cu gândul că postul este un timp al convertirii, că mereu în ce privește sufletul nostru avem a ne întoarce la Dumnezeu. Una dintre cântări, a 6-a din Cântarea a 4-a, ne pune la suflet aceste cuvinte: 

„Scara pe care a văzut-o de demult marele între patriarhi, suflete al meu, este arătarea suirii celei cu lucrarea și a înălțării gândului. Deci, de voiești să viețuiești cu lucrarea și cu cunoștința și cu înălțarea gândului, înnoiește-te”. 

Observăm că nu e vorba de vreo schimbare a vieții, ci de înnoire. De o restabilire a priorităților în ce privește viața noastră. Bună, rea, ascunsă vederii oamenilor ori pe esplanada expunerii permanente, viața noastră nu poate fi retrăită. Ci înnoită. Fundamental încărcată de valorile veșniciei. Scară spre cer pe care urcă și coboară puterile îngerești. Ca un cofrag al umplerii cu Duh Sfânt a vieților noastre. 

Prea grăbiți pe scările parvenirii, uităm de aceste scări ale desăvârșirii. Care cer răbdare în urcare și lucrul cu sine. În acord cu urcarea lor nu poți să pui presiune pe alții să urce în locul tău. E munca ta cu tine. E descoperirea idealurilor tale. E întocmirea propriei hărți de viață. Postul îți oferă posibilitatea de a „drona” – iertați păgânismul tehnic – văile și haturile și ratările tale sufletești. E unicul mod în care te poți așeza în procesul înnoirii. Să știi cum stai. Care e rezerva ta de viață. Uneori privirea asta în adânc ne sperie, ne înspăimântă de-a dreptul. Sunt laturi ale vieților noastre asprite de vântul singurătății ori neprietenosul acid al vicleniei. Un venin perfid care macină la piatra pe care, de cele mai multe ori, ne-am zidit devenirea. Uneori construcția vieții noastre se sfărâmă. Se prăbușește. Ratarea vocației, moartea unui om drag, neîncrederea în alegerea oamenilor în care să ne încredem ori pur și simplu o prea mare presiune. Propunerea Părinților Bisericii – deseori redată de Filocalie – este să te așezi. Să te odihnești și să meditezi. Când nu mai știi încotro să te îndrepți stai pe loc. E modul în care e puțin probabil să te rănești mai mult decât agitându-te. Nu, nu e vorba de lipsă de acțiune ci de măsură. Măsură înnoitoare la vreme de tulburare. Cine a trecut prin astfel de episoade, știe că liniștea nu vine din agitație, din izbucniri, ci din înnoire. Din adăstarea la picioarele scării lui Iacob ce unește pământul cu cerul. Scară ce se face în Hristos Cruce. 

La vremea rostirii canonului, se cântă un condac ce ne însoțește înnoirea: 

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și ai să te tulburi. Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească Hristos Dumnezeu, Cel care este pretutindenea și toate le împlinește”. 

Repet ce am scris și aseară. Nu, nu e vorba de amenințarea cu moartea, ci de firescul trecerii – Paște – prin ea. Pentru că postirea aceasta ne aduce aproape de Învierea Mântuitorului aducând aminte că firea umană se vrea în rai dar uită că trebuie să treacă prin moarte pentru aceasta. Acel „pretutindenea” al prezenței Mântuitorului Hristos se referă la Prezența Lui prin Înviere în toate striațiile vieții noastre agitate și, deseori, catalogată de noi drept viață de nimic. Postul ne îndeamnă să ne înnoim și să ne „reprețuim” viețile. Dacă e Hristos în ele, viețile noastre nu pot fi de nimic!

La vremea când scriam rândurile acestea, o mămică a primit vestea remisiei unei boli oncologice ce chinuia trupușorul fiicei sale. Nu am știut cum să mă bucur. Mi-am adus aminte de copiii care au ratat venirea în lume ori, pur și simplu, rămânerea în ea ca bucurie nouă și alor lor. Nici nu vreau să mă gândesc cât de grea e Crucea Mântuitorului în a ține vii inimile rănite, sufletele secate de suferință și luminoșii ochi ce și-au pierdut izvorul luminii bucuriei. Am răspuns mamei cu bucuria cumpănită de cuvintele canonului. Și mi-am adus aminte de Troparul proorociei de la Ceasul al Șaselea: 

„Pentru că suntem trecători pe pământ, ca toți părinții noștri, viața noastră cea scurtă păzește-o fără păcat, Mântuitorul nostru, și ne miluiește pe noi ca un iubitor de oameni”. 

Cum să nu vezi câtă iubire ne-a transfuzionat Hristos în venele suferinței noastre de vreme ce păstrăm nădejdea prin credință? Am resunat pe părinții puștoaicei și i-am rugat să pună telefonul aproape de ea și i-am spus: Mulțumesc! Că ai revenit să ne spui cât de mare este Dumnezeu! Înnoiește-ne credința și ține-ți zâmbetul pe chip. Tatăl ei mi-a spus că a zâmbit și-l cred. Dumnezeu este mereu de partea zâmbetului din noi. Înnoiți-vă zâmbetul credeți. Iubiți. Nădăjduiți. E vremea bine-primirii iertării. Fiți oamenii care vestiți că Dumnezeu nu ne stă împotrivă. Și mișcă inimile noastre spre Zorii Învierii. Să mergem!