Joia acesta pare total opusă trădării din Joia Patimilor. Un soi de pansament duhovnicesc peste zdroaba Joii care ne aduce Euharistia și, implicit, Liturghia prin Prânzul prelungit spre Cina cea de taină, dar și dramatica răsturnare din bine în rău a adevărului despre tot ce făptuise Hristos Domnul pentru mântuirea lumii. Nu cred că există om cu suflet curat să nu se simtă rănit de ura oamenilor ce se pornește împotriva lui Iisus Hristos, răstignirea nefiind produsul unei secunde de derută ori al unei clipe de rătăcire ci – am citit împreună cel puțin 20 de texte evanghelice în ultimele trei săptămâni – o construcție de insistență a urii. O incredibilă rostuire de „dosar” de învinuire a Celui de Neînvinuit. Nu cred, personal, că oamenii Templului erau orbi, cât orbiți de ură. O ură viscerală. Care scoate din nimic condamnarea. Un joc de minciuni care se vădesc a fi „providențiale” pentru cei care aveau să-L ucidă pe Dumnezeu-Omul. Asist de ani buni cum vina se aruncă pe autoritatea romană și spre Ponțiu Pilat. Cum se caută evitarea unei vini așezate pe umerii Sinedriului ori oamenilor din camarila Templului. Nu e ușor să construiești apărare unor oameni care nu i-au îngăduit lui Dumnezeu-Fiul să-și apere viața ci „L-au înfundat” cu o seninătate vecină cu nebunia. Așa cum tot ei – textele Scripturii sunt totuși texte și cu valoare istorică – sunt aceia care cumpără tăcerea,  pe de o parte, dar deschid și linia grea, nefiresc de urâtă moral, a minciunii cum că L-au furat ucenicii și L-au purtat departe de Ierusalim...

Ori pentru ca inima ta să nu se învârtoșeze ori să se pornească pe manipulatorii de la Templu – atât în veacul de atunci cât și în ce de acum – nu avem nevoie de alt argument decât acela din blândețea acestor cuvinte: „Acestea vi le-am grăit ca întru Mine să aveți pace”. Cuprinzător în pacea Sa, Hristos rămâne un convertor de ură în iubire. Un incredibil cer deschis pocăinței și asumării în Crucea Sa a vindecării de ură. Cum reușim, așadar, să mai credem că suntem creștini dacă ne umplem de ură, dacă somăm cu ura aceasta scoaterea lui Dumnezeu din lume? Cum să fii și al păcii și al urii, și al solidarității cu Hristos și al entuziasmării la lucrarea de dezbinare a iadului? Ce anume s-a defectat în inima omului de azi de crede cu obstinație în forța răului și mimează mereu neînțelegerea marelui har care este Pacea despre care ne vorbește Hristos numindu-Se, în fond, pe Sine cu numele Păcii? Sunt întrebări asupra cărora trebuie să medităm cu atenție. Fiind convinși că Domnul nu în zadar ne cere să nu judecăm, să nu ieșim din pace, să nu rănim pacea lumii cu nepacea noastră obsesivă. Sentimentul care mă încearcă dese ori ține de incredibila furie a celor ce urăsc. Chiar ascunsă sub masca credinței vădește o senilitate de memorie colectivă prin care acționează asupra persoanei ori asupra colectivității cu aceeași toxicitate duhovnicească. Poate rezista lumea numai pe picior de război? Poate. Dar ar fi păcat. Să stricăm rânduiala de cer a livezilor înflorite cu rânduiala de noroi a tranșeelor urii noastre.

I-am întrebat deseori pe foștii deținuți politici ori veterani de război cum au reușit să-și motiveze așteptarea vieții de după război ori captivitate. Toți mi-au oferit un sens al acestei motivații – rostit în feluri diferite și tonuri de o cromatică umană incredibilă – în aceea că știau că răul nu poate fi fără sfârșit. Și că stăpânul răului, oricât ar fi de puternic hrănindu-se cu puterea ce i-o dăm, nu poate fi creator. Epuizează în repetiții fără sfârșit același model al urii care pare să biruie binele. Pe când binele este creator pentru că ține cu sine forța frumosului, care convertește urâtul lumii. 

Domnul a grăit cuvintele Evangheliei acesteia și a multor, multor alte texte minunate cum cele învățate prin gura Lui ne dau pace. Deschideți Scripturile și citiți, rugați-vă, mergeți (ori, poate, veniți!) să trăiți Liturghia și nu încetați milostenia. Sunt semele instaurării unei păci durabile. Pacea de sus și mântuirea sufletelor noastre. Domnului să ne rugăm!