— Părinte, ieri mi-aţi spus că pe toţi oamenii pe care i-aţi văzut zilele acestea, i-aţi simţit ca pe nişte fraţi. În ce fel este înrudirea duhovnicească?

— După trup, suntem fraţi cu toţi oamenii. Noi toţi suntem fraţi şi toţi robi al lui Dumnezeu, iar noi, credincioşii, suntem pe deasupra şi fii după har ai lui Dumnezeu, răscumpăraţi cu Sângele cel dumnezeiesc al lui Hristos. În viaţa duhovnicească, după trup ne înrudim prin Adam, iar după duh prin Hristos. Cei care trăiesc duhovniceşte simt această înrudire duhovnicească între ei. Gândesc la fel, urmăresc acelaşi lucru, au acelaşi scop. Dacă ai avea, de pildă, o soră după trup, care să aibă programul ei, să trăiască lumeşte etc., n-ai simţi cu ea nici o înrudire duhovnicească.

— Înrudirea duhovnicească se destramă vreodată?

— Când unul încetează să mai trăiască duhovniceşte, încetează de a se mai înrudi duhovniceşte cu celălalt, care trăieşte duhovniceşte. Singur se desparte, nu-l îndepărtează celălalt. Precum cineva, cu cât trăieşte mai după Dumnezeu, cu atât se apropie de Dumnezeu, tot aşa cu cât se depărtează de viaţa în Dumnezeu, cu atât merge mai departe de El. Nu-l alungă Dumnezeu. Omul pleacă singur departe de Dumnezeu. Şi precum harul dumnezeiesc este o putere care lucrează de departe şi se transmite oamenilor, tot astfel şi lucrarea cea vicleană a diavolului este şi ea o putere care lucrează de departe şi se transmite. De pildă, două suflete, dacă sunt într-o stare duhovnicească şi se gândesc unul la altul, între ele se face o legătură duhovnicească şi unul transmite putere dumnezeiască celuilalt. Iar două suflete, dacă trăiesc în păcat şi au o oarecare legătură între ele, de departe primeşte unul de la celălalt o influenţă diavolească, se duce telegrama de la unul la altul.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 120-121)