Avva Gherasim și leul

Mulți părinți îmbunătățiți gustau Împărăția lui Dumnezeu încă de pe pământ, trăind acea pace vestită de profetul Isaia: „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie.” (Is. 11, 6-7). Dacă Sfântul Macarie Alexandrinul vindecase puiul unei hiene, care apoi i-a adus în dar o blană de berbec, Sfântul Gherasim a scos un ghimpe din piciorul unul leu ce venise la el, iar fiara vindecată l-a însoțit apoi pe stareț oriunde se ducea, mâncând pâinea și lintea pe care le primea de la avvă. Mai apoi, asemenea unui ucenic de chilie, leul a primit ascultarea de a paște catârul sfântului. Povestirea continuă cu trecerea unei caravane care a luat catârul și a plecat mai departe. Părintele a crezut că leul a mâncat catârul și i-a dat în plus ascultarea aceluia, anume să aducă apa din Iordan până la mănăstire. După o vreme, leul a venit înapoi cu catârul legat de toate cămilele din caravană, demostrându-și nevinovăția, fiind astfel eliberat de „ascultările” lui și plecând în pustie. Dar tot venea adesea la stareț, ca să ia binecuvântare. La moartea Sfântului Gherasim, leul nu și-a mai găsit părintele la chilie și, ajungând la mormânt, după un răget mare și-a dat duhul.

Leul, simbol al puterii, nobleții și regalității în Biblie

Astăzi leul trăiește în sălbăticie în areale extrem de mici în Africa subsahariană, estică și pe alocuri în sud, precum și într-un spațiu restrâns din estul Indiei. Istoria însă confirmă existența lui pe aproape tot continentul negru, ba și în Siria, Mesopotamia și până în Persia și India, precum și în Asia Mică și în spațiul grecesc.  Resturi fosile dovedesc că arealul său se întindea până în insulele britanice in preistorie. 

Imaginea acestei nobile feline, cunoscută în special pentru spaima pe care o provoacă tuturor viețuitoarelor, desigur și omului, dar care totodată este și un animal sociabil, atașându-se adesea de semeni și trăind în grupuri restrânse, se poate desprinde și dintr-o sumară analiză intratextuală biblică. El este „viteazul printre dobitoace” (Pilde 30, 30; Mih. 5, 7), fiind socotit extrem de primejdios, căci simplul său răget înfricoșează (Amos 3, 8, Is. 31, 4). Locuiește în pustie, dar și „în tufișurile Iordanului” (Ier. 50, 44) și chiar intră în sate, plimbându-se pe ulițe (Pilde 26, 13). Prin contrast, locurile considerate sigure sunt cele din care lipsește leul (Isaia 35, 9; Iov 28, 8).  Atacul lui este văzut ca o „pradă” sau ca o „răpire” (Ps. 2,7; 16, 2; 21, 13), căci pândește din ascunzișul său (Ps. 9, 29; Pl. Ier 3, 10; Sir. 27, 10). Cu toată spaima pe care o provoacă, este însă văzut ca un animal cu aură aproape sacră, puii lui fiind hrăniți de Dumnezeu (Iov 38,39; Ps. 103, 22) și trăind „fără de grijă” (Pilde 28, 1). Adesea, în ceea ce privește exercitarea puterii supreme, regii sunt asemănați leului prin glasul și autoritatea lor (Pilde 19,12; 20,2).

Prezența concretă a leului este consemnată în împrejurări neobișnuite. Viteazul Samson a sfâșiat un leu tânăr „ca pe un ied” (Jud. 14, 6), dar și David (1 Reg. 17,35) și Benaia, fiul lui Iehoiada (2 Regi 23, 20; 1 Par. 11, 22), iar Daniel a fost scăpat de un înger al lui Dumnezeu din groapa cu lei (Dan 6, 23, 28; Evr. 11,33). Omul credincios calcă „peste leu și peste balaur” (Ps. 90, 13). Dimpotrivă, un „om al lui Dumnezeu” care a refuzat să transmită cuvântul Domnului către rege, a fost pedepsit fiind omorât de un leu (3 Regi 13, 24). Însuși Dumnezeu poate fi ca un leu față de poporul Său, dacă acesta persistă în neascultare (Os. 5, 14; 13, 7). Pe de altă parte, diavolul e asemănat leului, căutând să înghită pe cei credincioși (1 Pet. 5, 8; Tim. 4, 17).

Oamenii viteji, dârji, sunt asemenea unui leu (Fac. 9, 49; Deut. 33, 20-22; 1 Par. 12, 8; Iez. 19, 2-6; 1 Mac. 3, 7), dar și poporul Israel când face voia lui Dumnezeu (Num. 23, 24). Totuși oamenii pot avea inima ca un leu, dar să cadă duhovnicește (2 Regi 17,10 și 20,36; Iez. 32, 2). În sfârșit, în Împărăția lui Dumnezeu „leul va mânca paie ca boul” (Is. 11, 6-8; 65, 25). Este de menționat, foarte important, că Însuși Domnul Hristos este supranumit „leul din seminția lui Iuda” în Apocalipsă (5, 5). Leul apare și în vedenia celor patru animale ale lui Iezechiel, de aici ajungând, în Noul Testament, simbolul Evanghelistului Marcu.

Revenind la părinții deșertului, Avva Pimen spune în Patericul Egiptean: „David când s-a luat la luptă cu leul, de gâtlej l-a ținut și îndată l-a omorât. Deci dacă și noi vom ține gâtlejul și pântecele noastre, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu leul cel nevazut” (Pimen, 177), Iar Avva Yperehie (1) adaugă: „precum leul este înfricoșător măgarilor sălbatici, așa este și călugărul cel iscusit gândurilor poftei”. Dar nu doar în pilde vorbesc părinții despre temuta fiară, ci se pomenește despre atacul leului asupra unui ucenic de chilie, în colecția alfabetică (Pentru dragoste, 12). Iar Sfânta Maria Egipteanca, pomenită de Biserică la 1 aprilie, a fost înmormântată de un leu venit din pustiu, fiindcă Avva Zosima care îi găsise trupul, nu putuse să sape o groapă.

Virtuțile țin în frâu leii firii căzute  

Prin prezența sa impunătoare leul este așadar în Sfânta Scriptură, dar și în mentalul colectiv, simbol al puterii, nobleței, dar totodată și al forței distrugătoare, provocatoare de spaimă. Și, nedorind nicicum demistificarea istoriei Avvei Gherasim și a leului, care cu siguranță s-a întâmplat aievea, fiindcă mulți părinți trăiau încă de pe pământ realitatea raiului (inclusiv prin îmblânzirea fiarelor pustiei), putem încerca o interpretare anagogică. Prin post și rugăciune Sfântul Gherasim și-a biruit pornirile distrugătoare ale trupului, dar și pe cele ale duhului (fiindcă se mai povestește că, pe la anul 450, căzuse pentru scurtă vreme în erezia monofizită, dar s-a pocăit). După ce a scos ghimpele răutății afară, leul din sine s-a îmblânzit, slujind duhului întru toate. Numai din când în când mai era vizitat Avva de tot felul de pofte și porniri, dar el le ținea legate, cu autoritate. Și doar o dată cu moartea sa au murit și pornirile cele sălbatice ale firii, scoțând un strigăt mare. Iar pilda se poate aplica, fără mari eforturi de înțelegere, în viața fiecăruia dintre noi, îndeosebi la vremea postului.