Însingurarea întăreşte sufletul, îi insuflă o anumită bărbăţie, un anumit dispreţ faţă de lume, pe care nu le poţi simţi atunci când vii în atingere cu lumea. Când sufletul calcă stricăciunea prin lepădarea de stricăciune, vede în lumina adevărată tot ce e stricăcios, şi în cumpăna inimii, care nu se poate mulţumi cu nimic altceva, se pogoară vederea duhovnicească. Aceasta îl face pe vieţuitorul chiliei liniştite locuitor, se poate spune, al Raiului, îl aduce în altă lume, în faţa căreia lumea de aici este foarte strâmtă, nimicnică. În tihna liniştirii, sufletul pluteşte ca într-o întindere necuprinsă, priveşte cele trecute, cele de faţă, pământul, cerul, timpul, veşnicia. Aşa priveşte pe vreme limpede vulturul în înălţimea de neatins, în adâncul străveziu de azur. Cu cât este mai întins spaţiul pe care îl ocupă peisajul, cu atât este mai măreaţă priveliştea. Bune sunt frumuseţile pe care omul le poate exprima, descrie prin cuvânt, însă neasemuit mai înalte sunt cele mai presus de cuvânt, care aduc inima în starea de răpire şi fac mintea să nu mai poată lucra.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, p. 44)