După un mers de patru ore am ajuns în Sihăstria Isihastului. Având curajul casnicului am deschis zăvorul porţii ogrăzii dumnezeieştii Colibe a prietenului meu. Un miros de tămâie şi ecou de psalmi mi-au izbit simţurile. Negreşit, mă gândeam, Pustnicul era asistat de fraţi. După cinci paşi am ajuns în pragul Colibei. „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”... am strigat. „Amin”, am auzit dinăuntru. Şi m-am găsit înaintea unei sugestive icoane liturgice. Trei bărbaţi austeri, dar dulci, din care doi cu totul albi şi al treilea mai tânăr, în ţinută monahală completă, psalmodiau şi citeau „Fericit cel fără prihană” (Psalmul 118)... în jurul patului improvizat al cuviosului meu prieten. Iar el, întins pe spate, cu mâinile încrucişate şi cu ochii pe jumătate închişi, aştepta cu o linişte deplină să audă glasul Domnului: „Bine, rob bun şi credincios, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune” (Matei 25, 21).

Cum am apărut în uşă, m-am înclinat înaintea venerabililor Părinţi, care, întorcându-se spre mine şi fără să întrerupă Psaltirea, au răspuns la salut cu o înclinare a capului. Evident, mă cunoşteau, fiindcă cel mai venerabil a făcut semn cu capul celui mai tânăr să-l înştiinţeze pe prietenul meu, Pustnicul Nicodim, despre sosirea mea. Cum a auzit numele meu, Bătrânul a deschis ochii şi văzându-mă aproape de el, mi-a zâmbit, în timp ce lacrimi îi curgeau pe obraji. Aplecându-mă mai mult, i-am sărutat cu evlavie fruntea preacurată.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 164-165)