Acum șase ani, am venit prima oară la Sfânta Parascheva. Mai trecusem prin Iaşi cu mai mulţi ani în urmă, întorcându-mă dintr-un pelerinaj de la Mănăstirea Sihăstria şi Durău, dar nu trecusem pe la Sfânta.

Plecam din Bucureşti cu multe aşteptări, dar nu în sensul împlinirii dorinţelor sau rezolvării unor probleme – ştiam că pot să las totul în voia Domnului şi mă încredeam în mijlocirea sfinţilor, pentru noi toţi, prin forţa rugăciunii. Aşteptările mele priveau întâlnirea cu Sfânta şi tot parcursul până la Ea, pe care îl vedeam dinainte presărat cu felurite semne, prin care să-şi binevestească minunea firii - dintru inceput am ştiut că va deveni “Sfânta mea”, pe care o voi adopta pentru totdeauna! Astfel am plecat la drum, cu multă credinţă, entuziasm şi lumină în suflet.

Drumul cu trenul a fost ca o părere, am ajuns uşor, purtați pe aripi nevăzute, într-o atmosferă de bucurie şi de aşteptare conţinută. La un moment dat, pe parcurs, şi-a făcut loc, în mod neaşteptat, ca un intrus neanunţat, un gând atât de mic şi materialnic, atât de străin mie, încât m-am ruşinat şi m-am întrebat îngrijorată cine-l trimisese... am poftit cu gândul, contrar firii mele, la un fel de mâncare – ardei umpluţi!! Pur şi simplu, din senin, fără nici o introducere. Ce-o fi asta - ar fi încercarea mea la acest drum? Chiar nu găseam rostul acestei ispitiri minore, în mijlocul înaltelor mele aspiraţii şi mă luptam să şterg gândul poftitor cât de repede. Dar el mai persevera pe alocuri, făcându-şi simţită prezenţa.

Am ajuns cu bine la Iaşi, odihnită şi bucuroasă în perspectiva întâlnirii apropiate, cu emoţii şi curiozitate, cu mare dor să o întâlnesc pe Sfânta despre care auzisem atâtea... M-am îndreptat cât de repede spre Catedrală, să nu pierd nici o clipa din timpul preţios.  Prin impozanta poartă din fier forjat intram într-o altă lume. Totul, aerul, oamenii, chipurile, cântările difuzate, atmosfera, florile, perspectiva spaţială însăşi aveau o altă aşezare şi înfăţişare, un alt ritm şi o altă împlinire.  Poarta era ca o vamă, dincolo de care îţi asumai îndumnezeirea firii, smerindu-te în faţa adevărurilor revelate - creşteai şi înfloreai în spaţiul şi timpul pe care ţi le deschidea. Saţietatea aerului înmiresmat de mir şi tămaie, chipurile luminoase ale oamenilor, în durere şi bucurie, florile mai vesele şi frumoase ca oriunde, comuniunea nerostită a celor prezenţi, pe alocuri declamată în cânt sau suspin, toate mărturiseau prezenţa vie, puternică şi sensibilă a Sfintei Parascheva, dăinuirea ei neschimbătoare în timp. Astfel am perceput primele semne ale prezenţei Ei.

Am intrat mai întai în vechea Catedrală mitropolitană, care a adăpostit o vreme moaştele Sfintei, acum biserica cu hramul Sf. Gheorghe. Mi s-a oprit răsuflarea! Acolo, şi ulterior în Catedrala cea mare, în faţa acelei mulţimi de suflete, majoritatea femei, ocupând toată suprafaţa la sol, am avut în deplinătate revelaţia comuniunii, a împreună lucrării şi a smereniei desăvârşite, a înălţimii spiritului şi demnităţii umane, ridicate la cel mai înalt rang şi întrupate în cea mai simplă manifestare a lor: această întreţesere de trupuri care stăteau, ostenite, pe sol, aşteptând cu răbdare şi constanţă, fără comentarii şi întrebări, Sărbătoarea Sfintei, celebrarea minunilor pe care le-a săvârşit. Dar chiar aceasta era o minune săvârşită de Ea – putinţa de a aduna atâta lume în tăcere şi comuniune, chemaţi de aceeaşi voce interioară şi împlinind aceeaşi menire spirituală.

La vremea vecerniei şi treptat, de-a lungul concertului ce a urmat, a prins contur dorinţa de mă apropia de Sfânta, de a merge sa mă închin Ei, la racla unde era depusă. Era greu să părăseşti Catedrala, totul te făcea să rămâi, dar nu putea fi mai puternică această trăire decât chemarea irezistibilă a Sfintei! Nu ştiam cum să procedez... nu doream să apelez la nimeni, îmi doream ca Sfânta să mă cheme şi să-mi înlesnească calea. O recentă operaţie la genunchiul drept excludea posibilitatea de a sta la rând - socoteam, în cazul acesta, că neclintirea mea rugătoare, în incinta curţii mitropolitane, de-a lungul timpului cât am stat până la plecare, de dimineaţa până seara şi suma “rândurilor” din biserică, la care stăteam de bună voie, puteau fi echivalente, în esentă, cu nevoinţa celor care stăteau la rând. Nu îmi era recomandat să stau mult în picioare, dar ştiam că Sfânta se va îngriji de asta.

Am ales să mă alătur unui mic grup de profesori, rugându-mă să ajung cu bine la Sfânta şi să nu mi se pună întrebări, ceea ce s-a şi întâmplat. Apropiindu-mă de baldachinul ce  adăpostea racla, am fost întâmpinată de un chip de nor, asemănător celui deasupra Muntelui Tabor, având aceeaşi consistenţă atmosferică, susţinut însă de miresme greu de descris, prin bogăţia şi inefabilul lor – era, în acelaşi timp, introducerea către Sfânta, acoperământul Ei şi darul ce ni-l făcea dintru început.

Nu mai ştiu ce a urmat apoi, în afara faptului că m-am închinat şi m-am îndepărtat, treptat, ţinând în mână câteva fire de flori şi busuioc – întâlnirea a fost prea puternică şi mult dorită, prea scurtă şi plină de mister spre a-i putea extrage seva şi a o descifra în acelaşi timp. Am simţit însă că duc cu mine un ceva ce nu mă va mai părăsi vreodată şi care se va lăsa descifrat şi asimilat în timp, la voia Domnului... şi lumină, multă, multă lumină.

Seara şi noaptea au trecut pe nesimţite, aici aflându-ne în afara timpului... şi ziua cea mare a venit - hramul, ziua de pomenire a Cuvioasei şi Sfintei Parascheva!

După minunata, îmbelşugata Sfânta Liturghie, după scurgerea lină a râurilor de aur, foc şi lumină, lumea s-a împrăştiat, aerul s-a rarefiat, iar liniştea s-a reaşezat treptat şi m-am simţit deodată uşoară şi plină – plină de sens, de bucurie şi de pace interioară. Şi totuşi, aflându-mă în această zi atât de specială, dorul s-a instalat din nou, inima a început să-mi dea ghes şi mi-am dorit să ajung încă o dată la Sfanta - doar era ziua ei de pomenire! Ce alt dar aş fi putut să-i fac, în afara florilor şi plecăciunii mele, ce alt dar ar fi putut să-mi facă ea, decât să mă primească sub acoperământul ei, în ziua Sărbătorii ei!

Dar nu ştiam cum să procedez... în afara puţinei mele rugăciuni şi gândului ce le îndreptam constant spre ea. De astă dată mă aşezasem la distanţă, spre a avea o perspectivă mai amplă şi a putea îmbrăţişa cu privirea tot locul, asigurându-mă, cumva, că totul se petrecea aievea. Mă aflam aproape de biserica Sf. Gheorghe, privind scrutător şi contemplativ deopotrivă, spre faţada Catedralei şi dincolo de ea, spre baldachin, unde ştiam şi simţeam că se află Sfânta, fără putinţa de a o vedea. Oamenii îmi distrăgeau atenţia, în acel continuu dute-vino orientat, prin diversitatea chipurilor, în a căror expresie se putea descifra toată gama nuanţată a sentimentelor şi trăirilor umane, pe calea căutării sfinţeniei - câtă frumuseţe şi deschidere şi, pe alocuri, câtă durere!

În dreapta mea, mai departe, observ chipul luminos al unui călugar care mă privea în mod vădit întrebător. Am înţeles îndată că percepuse frământarea şi năzuinţa mea, dar nu în mod desluşit. Fiind întrebată, m-am apropiat şi i-am împărtaşit dorinţa mea de a mă închina la Sfântă de Ziua Ei. Mi-a spus să aştept. La scurtă vreme, mai mulţi călugari se îndreaptă spre accesul către Sfântă şi cel care-mi intuise pornirea sufleteasca îmi făcu semn să mă apropii. Astfel am intrat a doua oara la Sfânta, alăturându-mă călugărilor ce făceau parte din obştea Mănăstirii Pângăraţi, dimpreună cu stareţul de atunci, Părintele Teofil. Am simţit că asist la a doua minune... sau oare a câta minune era?

A treia zi, am decis să vizitez Mănăstirea Cetăţuia, unde mă duceam pentru prima oară. M-am bucurat de frumuseţea locului şi a Mănăstirii, încercând să  reconstitui ce se schimbase acolo unde, pe alocuri, elementele vizibile pierduseră legăturile şi contactul cu sursa...

S-a facut însă simţită chemarea de a reveni la Mitropolie, o voce interioară spunându-mi că nu împlinisem tot. M-am alăturat unor oameni care mergeau într-acolo şi astfel i-am auzit vestind că rândul la Sfânta nu mai era mare, acum. Nu am pregetat – am decis în sinea mea să merg să stau la rând, recuperând astfel din urmă şi împăcându-mi conştiinţa.

Astfel, am trecut din nou dincolo de “porţile împărăteşti” ale Mitropoliei, zărind la capătul drumului un bărbat şi o femeie care făceau pomană. Bărbatul părea să împartă vin, cum e obiceiul, căci turna dintr-o sticlă fiecăruia prezent, câte puţin dintr-un lichid de culoarea chihlimbarului, ce primea în reflexele lui ultimele raze ale asfinţitului. Femeia, mai în vârstă şi mai mica de statură, împărţea pacheţele, pe care le înmâna celor de faţa, majoritatea femei, cu grijă, aproape în mod solemn. Dupa o scurtă ezitare, m-am îndreptat mai întâi spre mica adunare, gândind ca aveam tot timpul de a sta apoi la rând, spre a putea primi şi eu din pomana acestor oameni dăruitori care, se simţea, împarţeau din toată fiinţa lor.

Însetată, am gustat mai întâi din licoarea din sticlă, care s-a dovedit a fi... ceai de tei, făcut cu multă dragoste! Întorcându-mă apoi spre femeie, ea mi-a întins fără ezitare două pacheţele, zicând: “Luaţi două, să aveţi la drum!” Cum ştia că voi merge la drum? Într-adevăr, urma să plec în acea seară, dar nimic nu mă trăda, nici portul, nici demersul. Nu aveam nici bagaj, nu mă grăbeam... Observând o femeie doritoare să primească la rândul ei şi care se întindea fără prea mult folos, dincolo de parapetul de piatră, am profitat de un moment când cea care împărţea era întoarsă cu spatele şi am oferit discret unul din pacheţele. Femeia s-a întors însa, în acelaşi moment şi mi s-a adresat, cu un ton precis şi ușor sever: “De ce aţi dat mai departe unul din pachete? Vi l-am dat ca să-l aveţi la drum!” Şi mi-a întins înca unul... Uşor descumpănită şi intimidată, am mulţumit, dar nu m-am îndepărtat imediat, simţind că trebuia să creez o legatură cu acea fiinţă, să-i duc gândul mai departe. “Cum vă numiţi? Să vă port în rugăciune...” “Parascheva!”, îmi răspunse. Am întrebat apoi de copii, de sănătate... şi m-am îndepărtat, îngândurată, o parte din mine dorind să rămână... 

Ceva se schimbase, şi nu ştiam ce... mi se transmisese o stare, pe care nu o puteam defini, dar ştiam că trebuie să o păstrez cu orice preţ. Domnea sentimentul de plutire... iar toate elementele din jur contribuiau. Abia atunci, în curtea Mitropoliei, s-a facut simţită toamna – frunze de castani, de tei, petale de flori căzute se înălţau delicat în aer, foşnind în amurg.

M-am îndreptat în mod decis spre drumul care ducea la Sfânta şi, nu ştiu cum s-a întâmplat... rând n-a mai fost! Strajă fără rând... Calea s-a deschis cumva, nu am mai văzut alte persoane şi, în momentul următor eram în faţa raclei, închinându-mă Ei, cu bucurie şi dorinţa de a o lua cu mine. Atunci chiar am plutit!

Gândeam că ar fi binevenit ca, înainte de a părăsi curtea Mitropoliei, să gust, alături de Sfânta, din pomana ce-mi fusese oferită. Aşa că am facut popas, aproape de zidurile Catedralei – dacă stau să mă gândesc acum, chiar în dreptul peretelui unde este aşezată racla Sfintei, în interiorul Catedralei. Am deschis pacheţelul, dorind cumva ca acest ultim ritual simbolic, al comuniunii cu cei vii şi cei răposaţi, să dureze cât mai mult... Astfel gândind şi dorind ca timpul să se prelungească, nu am realizat de la început că în pacheţel erau... ardei umpluţi!

Ieşind din curtea Mitropoliei, m-am mai uitat în urmă o singură dată. Copacul falnic, cu coroana generoasă, legătura perenă dintre reşedinţa mitropolitană şi Catedrală, rămăsese singurul martor prezent, viu si negrăitor a celor povestite. Sfânta sălăşluia de-acum în sufletul meu.