O întâlnire față către față cu Dumnezeu este întotdeauna un moment de judecată pentru noi. Nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, în meditație sau în contemplație fără să fim fie mântuiți, fie osândiți. Nu am în vedere aici termenii gravi precum cel de osândă veșnică sau cel de mântuire veșnică, deja dăruită și primită, ci mă refer la acel moment care este întotdeauna unul critic, unul de criză. „Criză” vine din greacă și înseamnă Judecată.

A-L întâlni pe Dumnezeu față către față în rugăciune reprezintă un moment critic în viețile noastre, și slavă Lui că nu se face întotdeauna prezent în viețile noastre de fiecare dată când o dorim, pentru că s-ar putea să nu fim în stare să îndurăm o asemenea întâlnire. Amintiți-vă de nenumăratele pasaje din Scriptură în care ni se spune cât de greu este pentru cineva să stea față către față cu Dumnezeu, de vreme ce El este Putere, El este Adevăr, El este Sfințenie. De aceea, se cuvine ca primul gând pe care trebuie să-l avem atunci când nu percepem în mod tangibil prezența divină să fie unul de recunoștință. Dumnezeu este milostiv; El nu vine înainte de vreme, ci ne dă șansa să ne judecăm pe noi înșine, să ne înțelegem și să nu venim înaintea Lui în acele momente în care aceasta nu ne-ar aduce decât osândă.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sophia, București, 2006, pp. 35-36)