A venit. E aici. E un Prunc. Nimic din ceea ce poartă cu Sine nu Îl recomandă ca Mesia. Tot ce poartă cu Sine Îl face a fi Mesia. E cea mai curată modalitate de a ne ține lângă Sine această Întrupare. De a ni se dărui fără a ne închide în temnița idolatriei, a fricii de Dumnezeu. Și evitând libertatea fără întrupare din metafore. Vine, ziceam până mai ieri. E aici, zicem azi și-L căutăm parcă, un pic distrați, din priviri. Trebuie să știți că Nașterea Domnului este legată de Închinarea Magilor și Fuga în Egipt ca și cum Biserica și-ar grăbi ritmul respirației liturgice. Ele n-au stat chiar așa, una după alta așezate în calendarul vieții Mântuitorului. Dar Biserica insistă pe ele pentru a ne arăta că nu, nu S-a născut o nălucă. Că unei năluci nu-i aduci daruri și pentru o nălucă nu își riscă viața nimeni fugind în Egipt. De altfel, vom avea în curând praznicul Tăierii Împrejur a Mântuitorului. Semn vizibil în trup vizibil. Pruncul născut de Fecioara Maria are Trup. Trup din ea, Cea Preacurată căci curatul nu putea naște pe Preacurat. E palpabil, am spune astăzi, de pus la îndemâna noastră. Nu ca o idee și nici ca un principiu, ci ca Întrupare. Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat. Nu e o facere, ci este o Naștere. 

A venit. E aici. Nașterea Lui mișcă striațiile oricărui suflet și nu e iubire mai mare decât Iubirea Întrupată. Nu vine nici ca să avem pâine, deși nu o nesocotește, și nici libertăți – deși ne oferă Libertatea. Vine și locuiește în mijlocul nostru, pentru a ne dovedi constant că Împărăția lui Dumnezeu este prezentă. E vie. Nu e o facere idolatră, ci constructul voii lui Dumnezeu așezat dinamic în mijlocul vieților noastre. Pentru aceea El vine mereu. E, dincolo de Întâlnire, o Prezență vie. Adevărată. Care cheamă împlinirea vieților noastre în adâncul de necuprins al veșniciei luminoase în Duhul Sfânt. 

A venit nu ca să plece. E aici, adică pretutindenea. Imaginea Crăciunului de anul acesta, ars pe fața liniștii de focul războaielor și mediocritatea răutății, a fost răcorită din ochii a mii de copii ce au zâmbit la daruri și și-au bucurat ochii de lumina aprinsă în brazi. Sigur că ne dorim lumea legată mai mult de icoane și Liturghii dar, pentru cei care nu le au la îndemână, lăsați-i, vă rog, să se bucure de puținul care-i apropie de Hristos. E lecția din Taina unei dimineți în care, ajuns la Sibiu, un autocar cu copii ucraineni s-a oprit într-o benzinărie din marginea orașului. Au primit hrană și apă, au respirat un pic și s-au bucurat de câteva grame de omenie fățișă. Priveam spre oamenii Crucii Roșii. Erau toți cu nodul în gât. Simțeau crucea empatiei zdrelindu-le sufletul. Am luat câteva ciocolate de rafturile benzinăriei, le-am plătit – subliniez asta pentru cârcotași – și am împărțit ciocolată. Copiilor, celor ce-i însoțeau și colegilor care au dat să dăruiască tot copiilor, dar au înțeles că e mai mult decât ciocolată ceea ce au primit. S-au așezat unii lângă alții în frigul nopții și au gustat din fericirea ivită în staniol. Le-au revenit zâmbetul, glasul, încrederea. Ne-am despărțit prieteni. 

Una dintre fetițe, Aliona, plângea liniștit. Am apucat să o întreb: Ești supărată? Ai nevoie de ceva? Și m-a răspuns simplu: Nu, nu, batiușka Constantin, dar eu credeam că nu o să mai primim ciocolată niciodată! Surprinderea ei m-a făcut să fiu mai atent la ceilalți. Serioși și însingurați. Mâncau tăcut, ca dintr-o ciocolată umplută cu... prietenie. Și recunosc că m-am atașat colegilor cu nodul în gât.

A venit. E aici. Nu-L mai lăsați să plece cu ușurătatea unei gândiri lipsite de Așteptarea Lui. Întreaga noastră viață e un drum spre Betleem. Din pragul peșterii se zărește culmea Golgotei. Primul o zărește El. O asumă. Dăruind viața Lui pentru ca viața noastră să rămână dispusă la împlinirea veșniciei. A venit. E aici. Întâmpinați-L! Și nu-L lăsați să plece. Căutați bucuria Lui și se va adăuga mereu nădejde sufletului vostru. Și nu uitați nici o clipă spusa poetului: Stă crucea stea... Așteptarea s-a încheiat. Viața Lui este viața noastră.